Citeam aseară un comentariu din The Guardian (da, mă dau deştept acum). Dincolo de tâlcul foarte de nişă al poveştii, e mai mult pentru cei implicaţi în industria media- Dan Kennedy povesteşte cum a economist cîteva lire săptămânal, renunţând la abonamentul la Boston Globe, pretext pentru o analiză a mişcărilor strategice ale unuia dintre primele 20 de ziare din SUA, aflat în cădere liberă de tiraj -, comentariul mi-a amintit de un amic al unui amic de-al meu. De vreo câţiva ani buni, omul nostru avea o femeie care îi făcea curăţenie în casă. Deh, burlac, la început de prosperitate, amicul s-a simţit dator faţă de talentul şi noua sa valoare socială să nu-şi încerce muşchii nici cu Mr Proper, nici să nu-şi strice unghiile proaspăt manichiurate cu coada vreunui mop. A găsit o femeie de serviciu care avea nevoie să-și rotunjească veniturile, a stabilit un preț corect, s-a bătut palma. O vreme, n-aș ști să vă spun câtă, viața individului nu că ar fi fost perfectă, dar niscaiva nuanțe de roz tot au existat. Cu venituri în creștere, că doar economia României duduia, și-a permis să fie generos: periodic, mai adăuga câte un bănuț la salariul femeii. Asta până când a venit criza, iar viața sa a fost spoită brusc în niște nuanțe pe care nici la cavou nu le-ar vrea cineva. Să tăiem din cheltuieli, și-a zis. A căutat, a calculat, a cugetat, din nou a calculat. Ochii i s-au împăienjenit, s-a îndreptat cu jind spre aparatul de ras electric, că lame nu avea în casă. A abandonat ideea, a mai calculat, iar a cugetat. Nimic, situația era disperată. Pentru că stătea la un etaj superior, a privit cu speranță către ferestre. Un zbor scurt=probleme rezolvate. În vreme ce detalia acest simplu plan, inima a început să-i bată mai tare. Mă, geamurile alea nu au mai fost spalate de câteva luni. S-a întors, a privit în jur. Praful de pe raftul ăla n-a mai fost șters de la Crăciun, cân