Plecaseră de-acasă cu gândul să traverseze munţii. Din Petroşani pân' la Sibiu. S-au încărcat cu merinde, haine şi ustensile pentru o săptămână de haiducie, dar n-aveau corturi. Au primit în Petroşani un cort de şase persoane. Pe cât de greu de cărat, tot pe-atât de greu de montat.
Acest "amănunt" cu greutate le-a schimbat planurile de hălăduială lui Costin Tudor şi celor patru camarazi ai săi. S-au hotărât să-şi facă tabăra în Parâng, pe creastă, şi de-acolo să facă trasee în jur. Aveau mâncare pentru o săptămână, deci şapte zile crestele Parângului erau ale lor. Doar că o dimineaţă de sfârşit de august le-a dat din nou planurile peste cap.
"A doua zi, dacă mai avea cineva vreo urmă de regret că nu ne continuăm drumul propus prin Făgăraş către Sibiu, i s-a şters. Dimineaţa ne-am stors creierii să întindem cortul ca lumea şi, într-un final, am şi reuşit. Până la urmă s-a dovedit cea mai isteaţă idee, că am sprintat câteva zile pe munţii ăia, neavând greutăţi în spate.
Făceam concurenţă cu caprele negre ce ţopăiau din stâncă-n stâncă. Mă rog, aproximativ..., oricum noi aşa ne simţeam. «Balastul» l-am lăsat la cort, unde unul rămânea de planton, dar şi pe post de bucătar.
Am bătut creasta în lung şi-n lat. Am fost pe Parângul Mic, pe Parângul Mare, am luat-o pe toate traseele marcate pe care le puteam face. Ne-am bălăcit crispat într-un lăcuşor atârnat într-o căldare minusculă şi, după ce-am ieşit din el toţi vineţii, am urmărit cu privirea până sus pârâiaşul care se prelingea în el. Pornea dintr-o coamă de zăpadă rămasă sub o culme ferită de razele soarelui. (Nu ne aşteptam să fie apă caldă, dar cred că apa aia era foarte aproape de punctul de îngheţ, mare mirare că n-am întâlnit în ea bucăţi de gheaţă.) În altă zi, am pornit în căutarea avionului prăbuşit - ştiam de el de la cei care mai fuseseră acolo - aveam
