Au salvat oare evenimentele din decembrie 1989 Uniunea Scriitorilor de la o dispariţie programată? Zvonurile despre dorinţa şi planurile lui Nicolae Ceauşescu de a o desfiinţa circulau de multă vreme, uneori mai leneş, alteori mai frenetic, nu se ştia în funcţie de ce. Argumentele rămâneau însă acelaşi.
După "cazul Goma" din 1977, Ceauşescu ar fi fost tot mai "supărat" pe Uniune, devenită un spaţiu de agitaţii şi de turbulenţe politice, de nu chiar o pepinieră de disidenţi, fie ei oricât de puţini, unul pe cincinal. I-ar fi surâs de aceea propunerea făcută de un grup de scriitori prin '80, după care Uniunea ar fi trebuit desfiinţată în forma existentă şi reînfiinţată sub titulatura "Uniunea Scriitorilor Comunişti din România", desigur cu epurările inevitabile.
Nu i-ar fi dat însă curs, fiindcă ar fi însemnat să accepte că în România există scriitori necomunişti (în sensul "concepţiei", nu în cel birocratic, al posedării unui carnet de membru) sau chiar anticomunişti. El, care nu mai accepta nici existenţa limbilor diferitelor minorităţi, spunând că în România se vorbeşte o singură limbă, limba muncii şi a socialismului...! Atrăgător, dar imposibil de creat o Uniune a scriitorilor comunişti.
Ar fi preferat de aceea tactica asfixierii. Semn de adâncă dizgraţie, la conferinţa scriitorilor din 1981 nu a mai venit, ca de obicei, la deschidere, deşi alaiul de "oameni ai muncii" care să-l aplaude la sosire fusese totuşi adus lângă sala unde se ţinea adunarea. S-a răzgândit în ultimul moment şi a plecat într-o vizită de lucru prin judeţe, trimiţându-l pe premierul marionetă Constantin Dăscălescu să citească un "mesaj prezidenţial". Următoarea conferinţă trebuia să aibă loc peste patru ani, în 1985. Nu s-a ţinut. Nici după opt ani, în 1989, nu s-a ţinut conferinţa statutară.
Primirile de noi membri în Uniu
