Meşterul are o tehnică de atragere a clientelei nostalgice formată din proletari: un tablou cu Ceauşescu. Cine intră şi dă cu ochii de el zâmbeşte. Peste toate acestea, o astfel de meserie cere pasiune, iar confectionarea unei şepci poate dura şi trei zile. Marcel Andronache mărturiseşte sincer că a nimerit în această meserie întâmplător. „Eu sunt croitor de formaţie. Voiam o meserie bănoasă şi curată. Am făcut şepci şi pălării din întâmplare, iar pe parcurs a început să-mi placă“, spune Andronache.
Nu este o meserie de tradiţie în familie pentru că tatăl lui a fost muzician. A avut însă un mentor bun, pe Vasile Lungu, de la care a învăţat meserie şi pe care a dus-o cu mândrie mai departe, chiar dacă nu s-a dovedit a fi foarte bănoasă.
Este de părere că pregătirea în şcolile profesionale de atunci era una superficială, iar adevărata meserie se învaţă din practică.
Fără concurenţă
A excelat în meserie, iar vremurile au făcut să rămână singurul ceaprazar din oraş. „Nu am concurenţă pe piaţa locală, din păcate, dar vorbim de o concurenţă din exterior de care tinerii se arată interesaţi. Ei însă folosesc acele produse (şepci de tot felul) mai mult ca accesorii, fiind interesaţi de etichetă. Adevăraţii purtători de şepci o fac pentru protecţie şi au vârste înaintate“, mai spune Andronache.
Este mâhnit însă că nu a putut transmite meseria vreunuia dintre cei doi copii. „Fata lucrează la fel de bine ca şi mine, dar nu îi place meseria. Iar băiatul nu ştie să ţină niciun măcar un ac în mână“, povesteşte ceaprazarul.
Marcel Andronache este de părere că o astfel de meserie se face din pură pasiune, elementul financiar fiind unul secundar. Îşi vinde produsele cu preţuri cuprinse 15 şi câteva zeci de lei, dar pentru el este suficient cât să îşi asigure traiul de zi cu zi. În funcţie de dificultate,
