Cum coada la tacâmuri te poate iniţia în tainele supravieţuirii. Dragoş Voicu şi-a dedicat romanul său de debut despre comunism „generaţiilor care ştiu, spre amintire; generaţiilor viitoare, spre povestire“. Romanul începe cu zvonul că s-au băgat tacâmuri la Alimentară: „Mă uitam în jurul meu şi vedeam că oamenii erau mai veseli ca de obicei. Se gândeau la tacâmuri. Din când în când deveneau, ce-i drept, şi puţin crispaţi. Se gândeau la coadă. Să ajungă mai repede. Să prindă mai în faţă. Mergeam şi eu cât puteam de repede ţinând strâns punga, banii şi scăunelul pliant. Toţi aveau câte o pungă neagră în mână.
Mă gândeam că, dacă ar fi venit un vânt puternic şi le-ar fi smuls din mână ridicându-le la cer, s-ar fi întunecat pământul... Am mers vreun kilometru până am intrat în bulevard, unde n-am mai reuşit să fac niciun pas. Aici se blocase totul. Părea că întreg oraşul aflase că adusese tacâmuri. Oamenii ieşiseră cu miile şi se strecuraseră pe străduţele cartierelor întrecându-se unul pe celălalt, până ajunseseră aici.
Un tataie zicea că, de fapt, de aici începea coada. Am mai întrebat în stânga, în dreapta, nimeni nu ştia mai nimic. Mă gândeam: de unde o să ştie tata unde să vină să mă schimbe? Până la urmă m-am resemnat şi am rămas acolo. După o oră în care nu făcusem mai mult de trei paşi, aveam să primim vestea trăsnet de la o femeie însărcinată care nu mai putuse sta.
Încă nu băgaseră tacâmuri, dar cu cinci zile în urmă, luni, se zvonise în oraş că o să aducă. Nu se ştia exact când. Oamenii au început să vină încă de atunci, astfel că acum coada înfăşura oraşul de mai multe ori. Îmi şi închipuiam şnurul de oameni, negru şi gros învârtit de atâtea ori în jurul oraşului şi străbătând toate străduţele dintre blocuri şi mă gândeam că dacă Dumnezeu l-ar fi tras de capete ne-ar fi sugrumat cu oraş cu tot.”
„Coada
