Intalnirile periodice ale sefilor de state si de guverne de pe planeta noastra, in formule mai mult sau mai putin largite, au devenit un fel de ritual repetitiv, ca migratia pasarilor si deplasarea ghetarilor sau a curentilor in circuitul Gulf Stream. Toti se perinda pe la aceleasi tribune si prin aceleasi capitale, toti vor sa fie vazuti si sa se faca auziti, de la cei mari si tari, vechi sau noi in functii, pana chiar si la cei mai ignorati de restul lumii sau detestati. Acestia din urma stiu ca oricum li se rezerva un microfon deschis pentru un numar de circ (de exemplu Ahmadinejad), sau vor sa marcheze revenirea lor in cercul select al oamenilor frecventabili (vezi paradoxalul caz al liderului libian), dupa ce si-au negociat cu contracte economice stergerea unor vechi pacate. Totul culmineaza cu tirade retorice, pregatite din timp de echipele de serpasi ale cabinetelor speciale.
Iar momentul de hermeneutica politica se mai prelungeste o vreme in exercitiile de interpretare a declaratiilor, lux baroc in aceste zile, cand ar fi nevoie mai degraba de cateva decizii curajoase, chiar daca prost puse in pagina. Dupa care liderii trag concluzii "realiste" despre situatiile de neputinta pe care le-au prelungit, indeamna pe toata lumea sa mai aiba putintica rabdare, isi fac bagajele si isi dau intalnire la viitorul summit de guvernanta mondiala neputincioasa.
Asa si cu actuala sesiune in plenul Natiunilor Unite, precedata de un summit pe probleme de ecologie, care, la randul sau, preceda marea liturghie ecologica programata spre sfarsitul anului la Copenhaga. Deasupra tribunei a stralucit, cu toate literele ei fluorescente, lozinca RESPONSABILITATE. Tonul interventiilor a fost grav, etalarea principiilor – de asemenea, dar in mod concret s-au auzit doar promisiuni vagi, murmure din varful buzelor ca uriasele economii industrializate care polueaza c
