A început anul şcolar... altul. Mi-aduc aminte ca prin ceaţă de prima zi de şcoală. Mă intrigau băncile de lemn cu scobitura rotundă pentru călimară şi şanţurile pentru creioane, al căror rost nu-l descoperisem încă. În clasă era o foială permanentă provocată de cîţiva băieţi mai cîrcotaşi. Fetele cu codiţe şi cordeluţe (pune-ţi cordeluţa pe cap avea să devină un adevărat refren al trecerii noastre prin şcoală) păreau mai cuminţi şi poate chiar înţelegeau ceva din ce ne spunea tovarăşa cea rotofeie, cu care auzisem că aveam să stăm zi de zi, timp de patru ani. Mi se părea un lucru pe cît de neplăcut pe atît de greu de înţeles, aproape neverosimil, doar nu era nici mama şi nici bunica. Cum să stăm cuminţi în bănci, cu aceeaşi persoană în faţă, la catedră (aşa cică se numea acea masă ciudată), şi care urma să ne spună o mulţime de lucruri, timp de patru ani, patru ore pe zi?

Categoric însă, timp de patru ani aveam s-o văd zilnic şi pe fetiţa de pe rîndul de la geam, cu două codiţe împletite şi ochii de un albastru spălăcit. Ce-i drept, ca să ajung cu privirea pînă acolo trebuia s-o înfrunt pe cea a colegei de bancă, o fată drăguţă, silitoare şi atentă. Avea un nume neobişnuit: Corina Cigan. Unchiul meu glumea zicînd că trebuie să fie ceva greşit: "E Ţigan toată ziua, măi băiete. Ce e aia Cigan? Nu e mai bruneţică, aşa?". Nu era brunetă, era aproape blondă. Mă fascinau gumele ei de şters, mari şi moi, pe care cică le avea de la mama ei care era proiectantă. Ţigancă era alta, o chema Marin, avea părul lung şi negru şi stătea singură în ultima bancă, departe de toţi ceilalţi. Rămăsese repetentă, era mai mare decît noi cu vreo trei ani şi locuia chiar lîngă şcoală, pe străduţa noroioasă care mirosea mereu a latrină. Într-o zi am întîrziat şi m-am trezit în faţa uşii în compania ei. Tovarăşa nu ne-a mai dat voie să intrăm la oră. Am vorbit noi vreo cîteva minute,