Acum câteva nopţi m-am trezit brusc, cred că era 3.00 - 4.00 dimineaţa, cu senzaţia că n-am aer. M-am dus repede la fereastră, am deschis-o larg. Când colo, m-a pălit din plin un miros înţepător de la Complexul de Porci. M-a copleşit o senzaţie de neputinţă, de disperare. Sincer, nu ştiu dacă acum a mirosit mai rău ca altădată, poate că nu.

Dar m-am enervat la culme pentru că exact cu câteva ore în urmă citisem adresa prin care Agenţia Regională pentru Protecţia Mediului Galaţi îi cerea "Complexului de Porci" să ia o serie de măsuri, ca urmare a dezbaterii publice organizate la Casa Tineretului, o mângâiere blândă pe creştet, prin care i se cerea lui Gheorghe Caruz, aproape slugarnic, să rezolve cumva, cândva, "problema deversărilor de ape uzate în Dunăre, şi implicit a mirosului degajat din cauza epurării improprii a dejecţiilor de porc". Şi atât. Fără sancţiuni, fără măsuri clare, fără termene precise. Frustrant de-a dreptul! De aceea, în acele momente, nu senzaţia de sufocare, nu sila, nu greaţa induse de mirosul de bălegar m-au panicat, ci faptul că am realizat cât de neînsemnată, de neimportantă sunt pentru autorităţile locale. Şi ca mine alţi circa 220.000 de locuitori ai acestui oraş, împuţit sistematic de un om de afaceri. Şi, mai mult, am realizat că el, omul de afaceri, face toate aceste lucruri pentru că pur şi simplu i se permite. Domnului Caruz i se permite să ne împroaşte cu bălegar, la propriu şi la figurat. Ne împute pe noi, împute solul, împute Dunărea. Iar instituţiile abilitate a lua măsuri se joacă de-a controlul. Tac mâlc şi înghit gogoşile turnate de Caruz, cu numărul mare de oameni care şi-ar pierde locurile de muncă (de parcă respectarea legii = închiderea afacerii), cu problemele financiare cu care se confruntă, cu rezultatele testelor de calitate (pe care şi le face singur) ce se încadrează în parametrii normali, cu lipsa de înţel