● Îmbrăţişări frînte / Los abrazos rotos (Spania, 2009), de Pedro Almodóvar.
Noul Almodóvar, Îmbrăţişări frînte, e un film de o imensă măiestrie, dar de o măiestrie comodă şi obosită. E obişnuita combinaţie almodóvariană de melodramă furibundă, "complicaţionism" narativ, idolatrie a Vedetei Feminine, fetişism al decoraţiunilor interioare, dezmăţ cromatic şi filmocentrism intratabil, gestionată cu genul de siguranţă serenă care nu se dobîndeşte decît după zeci de ani de experienţă. Numai că, în acest caz, siguranţa cu care e făcut filmul a devenit tot filmul: filmul nu e altceva decît siguranţa cu care e făcut. Această siguranţă conferă melodramei o morgă clasicizantă care-i aseptizează pasionalitatea şi-i înăbuşă comicul, fără a o face mai substanţială. Ca să folosesc o comparaţie din zona lui Almodóvar, e ca o femeie cu forme somptuoase, cu mişcări aparent leneşe şi de fapt precise, cu o activitate superbogată pe frontul sentimentelor, şi despre care totuşi nu se poate spune că e fierbinte sau haioasă: "bine proporţionată" e complimentul cel mai potrivit. Exact în sensul ăsta spun şi despre Almodóvar (cel de-aici) că e un "maestru al formei".
În prima jumătate de oră, el îşi gîdilă spectatorul pe la nas cu capetele mai multor posibile fire narative, corespunzătoare mai multor personaje de pe două planuri temporale: un scenarist orb din zilele noastre (LluÃs Homar); asistenta acestuia (Blanca Portillo), care pare a fi şi paznica secretelor lui; fiul asistentei (Tamar Novas), un băiat de treabă care la un moment dat improvizează, în duet cu scenaristul, un foarte amuzant subiect de film cu vampiri; un alt băiat (Rubén Ochandiano), care însă nu pare foarte de treabă şi care vine la scenarist cu o altă propunere de subiect; şi o semi-secretară, semi-prostituată (Penélope Cruz) care în 1992 devine amanta unui om bătrîn şi bogat (José Luis Gómez)
