Miercuri, 23 septembrie,Ora 02.08 , Shayleen a împlinit un an. Micuţa frantuzoaico-braziliancă de Piracanga şi-a sărbătorit ziua cu 40 de invitaţi- tot satul adică-, cu bucate gătite de bucătarul de taică-său, cu daruri o mie, muzică live, foc de tabără şi o piesă de teatru pusă la cale de copiii de la şcoala din micuţa noastră comunitate. Întotdeauna mi s-a părut fascinant să urmăresc jocul copiilor. Mai ales atunci când nu se ştiu priviţi. Şi mi-a plăcut să le văd pe fetiţe prezentându-şi rochiţele colorate, cu aceeaşi naturaleţe cu care se căţărau apoi în spatele oamenilor mari, făcând pe călăreţele, pentru că doar câteva minute mai târziu să lepede rochiţele şi să se arunce în piscinuţa de plastic pentru copii, râzând în hohote.
Băieţii se alergau, prindeau baloane sau ţopăiau ca indienii în jurul focului, dând din când în când fuga la masa cu bunătăţi pentru încă o bomboană cu ciocolată.
Copiii sunt aşa de sinceri, mereu. Îţi spun în faţă şi că te plac, şi că nu te plac, şi nu le e ruşine nici să plângă, nici să râdă în hohote, nici să-ţi dea cele mai surprinzătoare răspunsuri, nici să-ţi spună verde în faţă ce vor.
Copiii sunt cei mai de seamă profesori de Adevăr, de autenticitate. Asta până nu apucăm noi, cei mari, să îi dresăm cu „nu ai voie aia“, „nu fă ailaltă, că ce-or să zică vecinii“, „poartă-te aşa“, „fă asta pentru că aşa zic eu!“ şi „treci la locul tău când îţi spun!“.
La un an, Shayleen e ghiduşă şi jucăuşă ca o zână a pădurii. Şi o zi de naştere cu atâtea râsete de copii fericiţi şi liberi să zburde cum vor ei m-a făcut să-mi simt inima plină de clinchet de clopoţei. Ca a unui copil cu ochi senini, mari şi sinceri…
* Alte poveşti din Brazilia puteţi citi şi pe blogul Laurei şi al lui Florian Câmpean, viataprinbalonulroz.blogspot.com.
