Orice hartă a voiajului cultural se cuvine să includă şi Galleria Nazionale d’Arte Antica, instalată, de mai bine de jumătate de veac, într-una dintre cele mai somptuoase reşedinţe din Roma. În fapt, instituţia se identifică, am putea afirma, cu însăşi clădirea ce o conţine, pînă într-atît încît titulatura vehiculată a devenit Muzeul Barberini. La efectul grandios, pe care primul contact îl produce îndeobşte, participă mai întîi amplasamentul într-un perimetru delimitat de Piazza Barberini, Via delle Quattro Fontane şi Via del Quirinale. Palatul, la distanţă de rumoarea străzii, se dezvăluie pieziş şi dintr-o perspectivă vag descendentă. Printr-o iscusită poziţionare, faţada principală este întoarsă spre apus, într-o desăvîrşită axialitate cu bazilica San Pietro; de pe treptele acesteia, chiar dacă mai redus decît în secolul al XVII-lea, contactul vizual încă se verifică. O asemenea conexiune simbolică se explică prin avatarurile şantierului şi evoluţia sitului, dar mai cu seamă prin contextul politico-religios al momentului, generat de elecţiunea cardinalului Maffeo Barberini, în 1623, ca suveran pontif, sub numele Urban VIII. O consecinţă directă a succesiunii la tronul papal era, la vremea aceea, transferarea puterii politice asupra familiei. Se impunea, prin urmare, configurarea unei auguste reşedinţe, care să reprezinte glorios blazonul celor trei albine în spaţiul public. Ocazia s-a ivit odată cu scăpătarea familiei Sforza, de la care este achiziţionată proprietatea imobiliară – terenul şi edificiul început în 1583. De fapt, dacă am derula îndărăt cronologia locului, am remarca o interesantă stratificare: familia Sforza (Paolo şi Alessandro) pînă în 1625, cardinalul Giulio della Rovere pînă în 1578 şi, în fine, cardinalul Rodolfo Pio da Carpi între 1549 şi 1565. Arcul temporal ce-l leagă pe acesta din urmă de Francesco şi Taddeo Barberini, după mai bin