Am tot auzit din fragedă pruncie că oamenii sînt răi, că lumea în general e rea. Mi-a fost la început greu să dau crezare acestor verdicte pesimiste, la fel cum îmi era imposibil să îmi imaginez că o parte dintre colegele mele de liceu îşi pierduseră de mult timp virginitatea. Ceea ce înseamnă că evaporarea virginităţii era la fel de incredibilă, la un moment dat, precum întruparea răutăţii. Răutatea mi se părea oarecum inefabilă şi imposibil de dovedit, de atins, era peste tot şi nicăieri, era a tuturor şi a nimănui. Am avut nevoie de mult timp ca să îmi pierd propria virginitate în raport cu răutatea altora şi a mea, adică să îndrăznesc să le privesc drept în faţă. Mă tem însă şi astăzi cel mai mult de răutatea pe care nu poţi s-o localizezi, de răutatea latentă, care îşi ţese planul în spatele uşilor închise, care nu îndrăzneşte să-şi arate faţa, care se iubeşte constant pe sine însăşi. Am văzut oameni la care răutatea se însoţeşte perfect cu prostia sau cu orgoliul sau cu neputinţa, cea dintîi fiind cel mai adesea un simptom ale celor din urmă. Am văzut răutatea asociindu-se perfect cu laşitatea sau cu agresivitatea. Am văzut răutatea care arde precum vitriolul şi cea care distruge lent precum arsenicul administrat în cantităţi infime, dar constante, zi de zi.

Să mă întorc însă la virginitate. Pe cea interioară, morală, nu o pierzi niciodată definitiv şi oricum nu dintr-odată, ca pe cea fizică. Pierderea ei e anticipată, cu ani înainte, de pierderea dinţilor de lapte şi instalarea celor definitivi care te ajută să muşti, să sfîşii cu adevărat şi cu eficienţă. Dacă nu cumva preferi să mănînci piureuri blînde toată viaţa…

Cred că una dintre cele mai bune şcoli ale răutăţii este mediul de lucru românesc, cel al presei fiind fără doar şi poate unul de-a dreptul privilegiat, fie numai şi pentru faptul că amestecă oameni ce provin din medii extrem de d