Ochii sînt primul lucru pe care îl vezi la D. " negri, rotunzi şi deschişi larg. Genele răsucite coboară peste ei într-un gest atît de feminin, încît tot restul figurii lui pare o caricatură masculină. Pielea măslinie, pomeţii teşiţi, nasul ca de plastilină şi osatura firavă nu prezic multe despre bărbatul care va fi peste ani, dar e greu de crezut că ochii vor fi alţii. Ochii şi poate zîmbetul minuscul, alb şi păzit de buze avare. Spune că nu îi e dor de nimeni, icneşte şi lasă capul în jos.
D.T. locuieşte din august 2008 într-un adăpost pentru copiii străzii. Cei de la serviciul stradal l-au găsit la cerşit în zona Piaţa Naţiunilor Unite. Spăla parbrize. L-au întrebat dacă nu vrea să vină la adăpost, iar el a acceptat. Ştia cum avea să fie viaţa aici. Mai fusese înainte într-un adapost şi un centru de plasament, apoi reintegrat în familie şi din familie, ajunsese pe stradă. Se trezeşte zilnic la 6,30, de multe ori înaintea alarmei. Îşi face patul, se spală, se îmbracă, ia micul-dejun şi pleacă la şcoală pînă aproape de prînz. La 10 ani, este cel mai mare din clasa a II-a. De la 14,00 la 16,00, ar trebui să doarmă. Lui D. îi e foarte greu să facă asta şi de multe ori, unul din instructorii de educaţie, D.M., îl scuteşte de acest chin.
În adăpost nimeni nu-l ameninţă că nu va fi primit în casă sau va fi bătut dacă nu aduce zilnic 50 de lei cu el. Mama lui spunea asta. 50 de lei nu se făceau uşor, de fapt de cele mai multe ori nu se strîngeau chiar dacă el spunea tuturor că are nevoie de bani pentru sora lui mai mică. Era o minciună. Banii nu ajungeau niciodată la copii, ci la concubinul mamei. "Mai păstrez legătura cu ea” " sună mocnit în gura lui D. O aşteaptă să vină şi să-l ia în vizită, la casa ei de la ţară. Nu îi e frică nici de ea, nici de bărbatul ei. "Sînt al statului acum, nu are ce să-mi facă" " spune D. Tatăl e la închisoare pentru că "ni
