Creaţia dă dependenţă. De cele mai multe ori, mai complet decât dependenţa de alcool sau droguri. Dependenţa de creaţie are câteva specificităţi. Omul doreşte să devină dependent în absolut, se mută cu totul în creaţie. Foarte puţini sunt cei care, odată instalaţi în această patimă, ar vrea să se întoarcă între semenii care nu-s mânaţi de nevoia de a se afirma prin creaţie.
Nu poţi să spui: am fost 20 de ani compozitor şi nu mai sunt. Sau: am fost un arhitect celebru, dar, slavă Domnului, m-am făcut bine. Notorietatea consfinţeşte dependenţa. Vieţile oamenilor, care fac în scurt timp dependenţă de creaţie, devin legende. Nu cunosc însă nici o legendă a unui mare abandon, a unei dezintoxicări de creaţie faimoase. Eşecul nu-i totuna cu abandonul. Celor mai mulţi artişti nu le spune nimeni niciodată că sunt buni, că sunt remarcabili în arta lor. Totuşi, ei continuă să creeze până ce mor. Când li se spune că n-au talent, că şansele de afirmare sunt neînsemnate, când neluarea în seamă se instituţionalizează, asta îi îndârjeşte şi mai tare.
Unele cercetări psihologice spun că numai trei persoane din 100 au imboldul creaţiei, că sunt predispuse să ajungă creatori, în nu contează care domeniu. Dacă vom citi corect aceste statistici ale voinţei de a fi creator, vom realiza şi mai bine ideea că creaţia e o abatere de la normalitate, un act contra obişnuinţei sociale. Societatea se simte bine în albia ei şi uite că trei posedaţi din 100 sunt hotărâţi s-o schimbe, s-o îndrepte spre necunoscut, să instaureze alte reguli. S-o revoluţioneze!
Cunosc un singur caz, în care un pictor, pe cale de a-şi face un nume bun, după ce a avut câteva expoziţii de real succes în ţară, a fugit peste Atlantic şi s-a apucat de negoţul cu computere, ca să scape cât mai repede de amintirea anilor artistici. M-au obligat să fiu pictor ai mei, mi-a spus negustorul de c
