Amînarea anunţării candidaturii lui Traian Băsescu pentru un nou mandat este o strategie bine pusă la punct, şi nu neapărat un capriciu al orgoliosului şef de stat. Un fel de suspans, întreţinut mai ales în rîndul propriilor susţinători, ar vrea să inducă o gravă atenţie şi o preocupare vădită faţă de mersul treburilor ţării şi al locuitorilor. Este însă limpede pentru orice observator, cît de cît avizat, al vieţii politice interne, că partidul care l-a promovat şi l-a adus în fruntea românilor, cum ni se aminteşte la tot pasul, nu poate oferi o soluţie alternativă viabilă la eventula necandidatură (sic!) a actualului preşedinte. Traian Băsescu este obligat de conjunctura actuală să candideze! Orice presupusă alternativă se dovedeşte total inconsistentă. Nume precum cele ale lui Emil Boc, Adriean Videanu sau Radu Berceanu nu ar aduce foloase şi cîştig în nici o campanie prezidenţială. Şi nu pot da nici un fel de rezultat. Statutul de „salvator al naţiunii“, presupus, şi popularitatea, reală, de care se bucură actualul şi viitorul şef al statului „în rîndul maselor largi de oameni ai muncii“, pseudoanticomunişti, foşti comunişti de frunte şi viitori comunişti de conjunctură, pot fi garanţia pentru un viitor guvern, fără alianţe contra naturii şi condus cu adevărat de către actualul şi, în viitor, mult mai dezvoltatul PD-L. Bătălia mediatică şi de imagine care se dă în aceste săptămîni are ca scop construirea unei baze puternice de guvernare pentru perioada de după alegerile prezidenţiale. Coabitarea Alianţei DA a dus la rezultate modeste şi la o duşmănie acerbă între facţiunile componente, rezultînd un alt hibrid numit PD-L, ce a coagulat resturile rămase din fostul FSN aciuite prin PNL, PSD, PRM şi ce s-a mai adunat de strînsură dintre nenumăraţii fripturişti-oportunişti de ocazie. Faptul că PD-L-ul nu a avut o majoritate consistentă pentru a guverna în frunte