Ruta pelerinajului medieval spre Santiago de Compostella e presărată cu biserici romanice ridicate sub Ordinul de Cluny sau de feluriţi seniori din stirpea lui Carol Temerarul, marele duce al Burgundiei. Timpane la mijlocul cărora tronează Hristos în mandorlă, Judecăţi de Apoi sculptate în calcarul meridional, unde credinciosul descifra odinioară BD-ul metafizic al chinurilor infernale: ce lecţie terifiantă, în deplina linişte a provinciei, departe de lume, ca la Conques, sau aproape de erezie, precum la Carcassonne, vechile cetăţi cathare...
Curios lucru: acest mit dualist, refuzat de dogmă, combătut de regi şi inchizitori, poseda totuşi abilitatea de a se disimula, pentru a supravieţui. Sufocat pretutindeni, din Balcani pînă în Pirinei, el continuă să irige, freatic, imaginarul european. Simone Weil avea să devină avocatul intransigent al unei purităţi imposibile, condamnate ex cathedra. În fond, magnetul dualismului a captat mai toate poveştile moderne despre protagonistul "venusian" al pacturilor faustice, de la Goethe, trecînd prin Balzac, pînă la Bulgakov, Stevenson şi Thomas Mann. Convieţuim cu Demonul cel mai nobil, acela care l-a ispitit illo tempore pe însuşi Mîntuitorul lumii. Domnul, plin de preştiinţa divinităţii întrupate, l-a gonit înapoia Sa: retro, Satana! Iar Lucifer, umilit şi tenace, genial şi stupid, atent şi fără scăpare, s-a supus poruncii, urmărind nocturn mereu arzătorul Soare al Dreptăţii. Astru negru, în bezna bolţii constelate, înger căzut, dar nu mai puţin angelic prin firea şi vocaţia sa de mediator tragic al nemuririi contra cost, Mefistopheles continuă să scrie romane sau scenarii de film.
În La peau de chagrin, Raphael de Valentin renunţă la decizia de a se sinucide pentru a se preda treptat, asemenea unui sacerdot al voluptăţii interzise, pornit pe numărătoarea inversă a zilelor. Pentru a-l atrage, diavolul se prefa
