A existat o vreme în care proza scurtă era hrana de zi cu zi a cititorilor, dar şi a scriitorilor de F&SF. Poate e exagerat spus „de zi cu zi“, dacă ne gîndim la anii ’80, dar nu întru totul, dacă ne referim la mijlocul anilor ’90, cel puţin în vremea în care, săptămînal, apărea Jurnalul SF. În anii ’80 eram obişnuiţi cu proza scurtă pe care o citeam în almanahurile Anticipaţia, în antologiile care apăreau cînd şi cînd, chiar în volumele autorilor români publicate o dată, de două ori pe an de Editura Albatros. Tot proză scurtă se citea şi în cenacluri. Paranteză: prin cenacluri se mai citeau şi fragmente de roman, de obicei traduceri, erau adevărate „bombe“, minuni care ni se întîmplau, pentru că nu speram să ajungem cîndva să citim versiunile lor publicate. Îmi amintesc, cu emoţie, recunosc, de ziua în care am pus mîna pe primele 150 de pagini din versiunea românească, a lui Ion Doru Brana, a volumului Dune, de Frank Herbert. Dune era o legendă şi am aflat atunci, în ziua aceea, că şi legendele pot fi atinse, pipăite, că şi legendele pot avea o întrupare materială. Aveau să treacă cinci, şase ani (şi-o revoluţie) pînă ca legenda să intre în normalitate, adică să nu fie decît o carte la îndemîna tuturor. La fel citeam proză scurtă în anii ’90, cînd apariţia săptămînală a Jurnalului SF a creat o adevărată emulaţie, a ajuns speranţa tinerilor (sau mai puţin tineri) începători într-ale scrisului care au aflat că, în sfîrşit, aveau unde să-şi publice textele. 169 de săptămîni (atît a durat JSF-ul) cu 7-10 povestiri pe număr. Faceţi un calcul şi vedeţi cîte povestiri erau de citit. Başca CPSF Anticipaţia, lunară, cîteva almanahuri, suplimentele săptămînale de la Iaşi, antologiile care începeau să apară nu numai la Bucureşti... Se scria proză scurtă, pentru că asta eram obişnuiţi să citim, pentru că asta se publica. După anul 2000, cenaclurile s-au cam destrămat (l