"Biserica din Dumbrăviţa are dimensiunile mult mai mici decît cea din Sălciva. Pe noi ne-a fascinat... Am găsit-o sălăşluind alături de urme de cerbi şi mistreţi, într-o poieniţă, pe un mic deal, în pădure, înconjurată de un cimitir. Ferestrele mici, patru la număr, lasă razele soarelui să lumineze interiorul doar în timpul slujbei. Pe unul dintre obloane, cel de pe latura nordică, am descoperit urme şterse ale unui personaj biblic. Pe suprafaţa faţadelor nord şi sud observăm goluri mici, circulare, intrigante... Concluzia: sînt goluri prin care mobilierul bisericii este fixat în perete. Pe faţada sudică se deschide singurul acces al bisericii. Deasupra lui stă scris anul 1882, an care marchează, credem noi, data unei intervenţii majore asupra lăcaşului şi nu data construcţiei sale."

De la Revoluţie încoace, în România s-au ridicat în ritm susţinut biserici şi mînăstiri, pentru care, spre deosebire de renovări sau reparaţii ale clădirilor şi monumentelor istorice, se găsesc întotdeauna fonduri, publice sau private. Nu puţine, pe cît de kitschoase, pe atît de luxoase. După tragedia de la Tanacu, mulţi s-au mirat de cruzimea faptelor petrecute acolo, dar şi de urîţenia lăcaşului ridicat de preotul Corogeanu şi susţinătorii lui. Proiectul faraonic al Catedralei Mîntuirii Neamului, care presupune cheltuieli de zeci de milioane de euro, are în continuare o mulţime de sprijinitori. În acelaşi timp, zeci de biserici vechi de lemn din ţară se prăbuşesc, acoperite de iarbă, mucegai şi uitare. Prin acoperişurile de şiţă sparte, prin găurile unde odinioară au fost ferestre, ploaia şi zăpada se preling pe picturile din alte timpuri. Chipurile de sfinţi şi episoadele biblice sînt desfigurate şi se şterg încetul cu încetul, lemnul putrezeşte, vegetaţia pătrunde în locurile de rugăciune unde au îngenuncheat cîteva generaţii de credincioşi. Unele sînt folosite ca grajduri