Cu cîtva timp în urmă, Dan Perjovschi a iniţiat un original proiect artistic pe străzile Bucureştiului, menit să reactualizeze " în memoria noastră colectivă " mineriadele anilor ’90. În interiorul său, au interacţionat " mnemotehnic " cele două simboluri sociale fundamentale din acele timpuri de pionierat liberal românesc: minerul şi studentul. Primul era fantoma comunismului agonic, cel de-al doilea " exponentul claustrat al noii mentalităţi democratice. Sugestia mi s-a părut deosebit de potrivită. Fiind eu însumi student de an terminal la începutul deceniului trecut, îmi amintesc cu precizie că, măcar după 13-15 iunie 1990, revoltele noastre împotriva "restauraţiei" îşi luau ca reper antagonic masa de manevră a minerilor. Pe aceştia îi vedeam, prin excelenţă, drept "braţul înarmat" (şi cumva inexpugnabil) al eşalonului doi de comunişti. Rememorez chiar că, în timpul unei demonstraţii studenţeşti din faţa Prefecturii ieşene (cînd "oamenii de bine" din zonă ne scuipau şi ne ţintuiau cu gesturi obscene), am scandat " ironic (dar şi tragic, aş zice retrospectiv) " "Vrem bazin carbonifer!".

Explicaţia lui Perjovschi pentru demersul lui atinge, indirect, un punct extrem de sensibil al societăţii româneşti actuale. El a vrut ca "statuile" vii să refacă, anamnetic, vigoarea celor două categorii sociale menţionate " "vigoare" ce a ţinut România într-o tensiune patetică, a binelui şi răului, vreme de mai mulţi ani. O "vigoare" ce a dispărut odată cu cele două clase ca atare. Bineînţeles, prin "dispariţia" claselor în discuţie, Perjovschi nu se referă la eterizarea în neant a minerilor şi a studenţilor autohtoni (ultimii, cel puţin, sînt de altfel mai numeroşi ca niciodată în istoria noastră modernă!). E vorba despre o pierdere a identităţii, a acelei identităţi postcomuniste care a făcut posibilă confruntarea dramatică din 1990.

Dacă, în privinţa minerilor,