Se întîmplă că tocmai zilele astea fac o navetă destul de obositoare între două lumi: una reală, cealaltă fictivă. Scriu un roman. Cînd sînt invitaţi să intre în carte, cititorii au tot dreptul să se regăsească în personajul tînăr, frumos, deştept şi, mai ales, bun şi generos. Nu e deloc condamnabilă această nevoie a celor care citesc de a se identifica cu binele, măcar în ficţiune, în schimb, în cazul autorului, o asemenea opţiune e o metodă aproape sigură de a rata. Cred că autorul bun fuge ca dracul de tămîie, cum se spune, de autoproiectarea exclusiv în bun şi bine. Autorul bun îşi asumă tot răul lumii, îşi presară relele vieţii personale în toate personajele, sau, eventual (cei care-mi plac mie), îşi rezervă un rol de minimă importanţă, asemenea pictorului care se plasează în tablou numai ascuns îndărătul unei coloane sau pierdut în mulţime. De pildă autoportretul lui Puşkin în Evgheni Oneghin e făcut din cîteva replici din off, Camil Petrescu, în Patul lui Procust, are locuinţă confort trei, la subsol, iar Caragiale, în schiţa La Paşti, îşi face auzită vocea reală o singură dată, printr-un simplu hohot de rîs, dintr-un colţ al berăriei Gambrinus.

E posibil aşadar ca exorcizarea răului general sau personal să se facă prin reconstituirea lui în scris, prin plasarea lui în figurile fictive. Pe de altă parte, m-am gîndit la uşurinţa cu care autorul îşi distruge creaţiile şi cît de mult rău le face personajelor, de parcă "n-ar fi şi ele oameni" care simt şi suferă. Creatorii se întrec în a comite răul în poveştile pe care le imaginează sau le repun în circuit. Îşi fac astfel rău lor înşile? Le fac altora? Cine sînt aceste fiinţe care ar trebui să ne semene şi care îndură tot ce se poate imagina, de la boli, sărăcie, închisoare, gelozii, pînă la metamorfoza într-un gîndac, să spunem. Uneori trebuie să citeşti "cu ochii închişi", atît de mult dor imaginile