Hossegor, 5 septembrie
Că atmosfera nu era duioasă, în pofida iubirii ubicue şi a purităţii impecabile, ştiam. Ritul de purificare proclamat în Piaţă, în care nu credeam, nu mă privea; dar mă viza dezinvoltura celor care considerau că ura şi puritatea sînt acelaşi lucru, exprimîndu-şi sordid antipatiile politice, cu o intransigenţă care le anihila libertatea gîndirii. Nu verbiajul scatologic, în sine, ci contradicţia între afirmarea unei excelenţe morale care promitea, prin ea însăşi, renaşterea, şi abjecţiile pe care le credita " aceasta îmi agresa penibil speranţele. Nu eram atît de minunaţi cum ne imaginaserăm că vom fi cînd comunismul va înceta. Ioana nu mi-ar fi povestit ceva ce ar fi putut părea o delaţiune implicînd-o, fie şi indirect, pe Mihaela; oricum, ce se auzea uneori din Piaţă nu erau măscările pe care ea le-ar fi putut repeta. Mihaela mi-a confirmat idioţenia morală a cuvintelor. Nu le rostea, nu erau ale ei, dar era solidară cu cei ce strigau, înţelegea de ce strigau. Ura şi lozincile ei i se păreau de prost gust, dar de prost gust i se părea şi cel căruia îi erau adresate. "Nu pentru asta vin în Piaţă. În mine este tăcere, nici un cuvînt, nu am nevoie să spun nimic. Tac. Poate stau din neputinţă, acolo. Dar, îmi spuse, atît timp cît nu plec din Piaţă înseamnă că îmi este necesar, că trebuie să fiu acolo, şi că, indiferent de ce se întîmplă, sînt solidară cu cei de acolo.
Deci consideră că am rostit toate cuvintele care s-au spus, inclusiv abjecţiile, că toate au trecut prin mine, şi fă ce vrei. Dacă eziţi, dacă ţi se pare deja prea mult, îmi spuse, am să te ajut, şi diseară am să urlu tot ce îmi repugnă; poate trebuie să spun mizerii, să mă spurc, ca să pot urî. Mi-ar fi, poate, mai simplu. Dar infernul prin care am trecut nu trebuie urît?" Da, răspundeam. Dar fără să-i semănăm, fără să-l confirmăm, fără să fim infernali. Erau banal
