Anesteziată de succesul istoric al reformei în educaţie, Ecaterina Andronescu a aţipit, iar remanierea o va surprinde, probabil, dormind. În schimb, Octav Cozmâncă, pe care toată lumea îl credea pus la conservare în muzeul politrucilor, s-a trezit. Fostul preşedinte executiv al PSD între 2003 şi 2005 este, acum, nu doar treaz, ci şi vigilent. El atacă, în termeni gazetăreşti, parvenitismul şi arghirofilia unor lideri de la centru şi din teritoriu, care ar fi deturnat partidul de la linia tradiţională, social-democrată, ducîndu-l spre dreapta. Intrarea la guvernare alături de PD-L – o eroare impardonabilă, în opinia sa – nu ar fi fost decît expresia dorinţei irepresibile a unei clici de a se reinstala în funcţii şi demnităţi, cu alte cuvinte de a reveni la masa bogată a puterii. De acest PSD, denunţat ca fiind al profitorilor, demagogilor, impostorilor şi trădătorilor doctrinari, se distanţează bravul şi integrul domn Cozmâncă. El rămîne – cum altfel? – ataşat valorilor stîngii şi devotat liderilor istorici, membrilor şi simpatizanţilor oneşti. Memoria lucrează, totuşi, diferit cu oamenii. De aceea, nostalgiile şi dezamăgirile unui personaj pe care istoria îl va reţine drept mare cultivator de baroni pesedişti – parte din ei corupţi intratabili, pe tarlalele politice ale patriei – rămîn doar ale sale. Amintirea acelui PSD monolitic, care-şi arondase ţara între 2001 şi 2005, acelaşi după care tînjeşte, acum, Octav Cozmâncă, este pentru mulţi dătător de frisoane. Dacă, în ciuda unui prim mandat complet ratat şi a lipsei de proiect pentru un eventual al doilea, există, încă, oameni care nu regretă votul acordat lui Traian Băsescu în turul doi al prezidenţialelor din 2004, dacă anarhia şi haosul din PSD – deplînse, acum, de fostul lider – nu stîrnesc compasiune, toate aceste lucruri sînt şi rezultatul muncii asidue în partid a neobositului domn Cozmâncă. În plus,