Rivalitatea din Manchester, United vs. City, are ceva din concurenţa Steaua-Dinamo din anii ‘80
De ce Manchester? Pentru că succesul atrage polarizarea. United domină de atîta timp fotbalul jucat în acest oraş care trăieşte din fotbalul jucat de United, încît City trebuia să devină, la un moment dat, replica. Rivalitatea istorică a acestor două cluburi era de prea mult timp strict istorică. City conta geografic, fără să aibă pondere fotbalistică propriu zisă. Acest decalaj prelungit a atras invetsiţiile fluviu care au ridicat, din acest sezon, ManCity la rangul de nouă putere locală şi naţională.
Banii caută riscul - asta o ştim. E, însă, ceva mai puţin notat că banii caută revanşa. Un duel vechi, amorţit de trecerea tiumpului, poate fi reaprins de investiţii care incită la spectacolul şi tensiunea fără egal ale “războaielor civile” intra-urbane.
Aşa s-a ajuns la fotbalul de atac dezlănţuit, dar şi la balul nevrotic al deja faimosului Manchester United - Manchester City 4-3. Şapte goluri, dar şi 96 de miunute, din care 2-3 dincolo de suplimentul anunţat de arbitrii. Plus directa de dreapta plasată de Craig Bellamy în figura unui suporter aflat în plină vizită ilegală pe teren. Nervii revărsaţi la Manchester au avut o vibraţie dură, resentimentară. În acelaşi registru isteric, suita de inepţii agresive etalată de Adebayor, în meciul cu Arsenal. Noul om al lui City a insistat să semneze provocator împotriva fostei lui echipe. Man City seamănă periculos cu un acces de furie proptit de amfetamine.
Încă mai interesant e cît seamănă Man City (şi derby-ul manchesterian) cu ecuaţia Dinamo-Steaua, varianta anii ‘80. Aceeaşi rivalitate intolerantă şi acelaşi acces imediat la furie. Aceeaşi ură transmisă omului din tribună, de un imperativ iraţional. În cazul celebrelor (şi tot mai ruşinoaselor) derby-uri ale anilor ‘80, sursa era pasiunea neagră pentru
