La mijlocul anilor ’80, mersul la video se tranformase într-un adevărat fenomen social şi cultural. Unii se bucurau că stau cu prietenii şi văd filme care respiră aer de Occident, alţii vânau câştigul şi făceau bani buni de pe urma organizării nopţilor de video. „Cutare dă video”. Formula asta se încetăţenise în ultimul deceniu al comunismului şi a rămas în memoria colectivă şi după ’90.

Un fel de mesaj codat pe care-l cunoşteau doar iniţiaţii. Iar numărul iniţiaţilor „în video” cunoscuse creşteri semnificative, mai cu seamă după ce programul televiziunii naţionale ajunsese la două ore.

Aşa că românii se-adunau frecvent, în timpul nopţii, în casa unor prieteni mai norocoşi, posesori ai unui aparat ce respira aer de libertate, de Occident.

„Ce să-ţi spun... Unele filme erau porcoase rău, dar lumea stătea şi se uita, că la televizor nu-l mai vedeau decât pe Ceauşescu: ce-a făcut, cum a fost întâmpinat, omagii, chestii. Şi când nu era el la televizor, se-ntrerupea curentul. Iar când se mai dădea o piesă de teatru, era eveniment”, îşi aminteşte Marian Dumitrescu, fost taximetrist.

Nevoia de imagine

Sociologul Zoltán Rostás aşază lucrurile în context: „Lumea se ducea la video dintr-un motiv foarte simplu: televiziunea era nulă, iar nevoia de imagine a oamenilor era imensă. Era o epidemie, un fel de reflex, rezultat al faptului că se redusese brusc programul la televizor, iar oamenii rămăseseră descoperiţi în cantitatea de imagine. Până prin 1983-1984, televiziunea importa şi dădea filme artistice, trezise o necesitate. După, nu s-au mai dat filme, dar pofta oamenilor rămăsese extrem de mare”.

În acelaşi fel se explică – susţine sociologul – şi „mania din acea perioadă de a monta antene pentru bulgari. Iar în mijlocul ţării, unde nu se prindeau nici ungurii, nici sârbii, nici bulgarii, lu