Acum cîteva zile, un amic de-al meu şi-a cumpărat un televizor. Nu era nici cel mai ieftin şi nici cel mai urît. Ba chiar arăta foarte bine. Marcă renumită întrucîtva. Coreeană. Ştiţi, ţara aceea unde oamenii trag tare să-i prindă din urmă pe ceilalţi asiatici. Vă imaginaţi fabricile: mii de roboţi care asamblează la unison carcase negre lucitoare, în mediu aseptic, fără fir de praf şi fără pată.

După trei zile de la achiziţie, televizorul s-a stricat. Brusc, pe ecran nu mai vedeai decît un alburiu generalizat, cu un aer de ceaţă bucureşteană, în combinaţie cu fum. Amicul l-a întors pe toate feţele, a apăsat toate butoanele… nimic. Televizorul nu mai răspundea la comenzi şi, în general, nu mai era televizor. Doar o bucată de mobilă dintr-o dată foarte scumpă, pe a cărei etichetă scria mare, în cel puţin două limbi balcanice şi una de largă circulaţie, "Made in Romania".

Bravos, naţiune! " m-am gîndit cînd am aflat. Cumva, harul tău de a face lucruri proaste s-a păstrat. Credeam, în naivitatea mea, că treaba asta ţinea cumva de comunism, de planul de îndeplinit cu orice preţ, de muncitorii lipsiţi de motivaţie şi control, de şefii secretari de partid fără nici un fel de meserie altminteri în cap, de o mulţime de conjuncturi pe care mîndria noastră locală le-a transformat cu timpul în scuze beton.

Ei bine, nu. Televizorul românesc din 2009 s-a stricat chiar mai repede decît Venus-ul pe lămpi luat de mama în 1978. Primul îmi aduc aminte c-a rezistat un an, după care la fiecare şase luni cerea cîte un PL 500, cea mai cunoscută lampă din epocă, de negăsit în magazine, disponibilă însă pe piaţa neagră cu 100 de lei. Televizorul modern, asamblat aici (presupun că e doar asamblare, pentru că fabrica de circuite integrate, cumpărată de un arab, a eşuat pînă şi la tentativa de transformare în bloc de locuinţe) şi vîndut pe piaţa locală la preţ mai mare d