Incitat de lectura gloselor Ioanei Pârvulescu despre un Ion Barbu "şaradist", din numerele recente ale României literare, îmi aduc aminte că m-am am oprit şi eu cândva, asupra acestei teme care-l indispusese foarte tare pe poetul bănuit (acuzat?) că nu face decât să-şi complice voluntar discursul, pentru a insinua sugestia unei profunzimi, a unui mister altminteri inexistent. Autoarea îi citează răspunsul dat în interviul lui Felix Aderca, din care reiese o "ambiţiune" cu mult mai înaltă decât a alcătuitorului de complicate, însă superficiale "şarade", trimiţând către foarte "restrânse perfecţiuni poliedrale" care ar depăşi împotmolita în "fizică", "poezie cu obiect". Încă Pompiliu Constantinescu atrăgea atenţia asupra câtorva poezii construite pe procedeul "dublei figuraţii", una cu trimitere la referinţe ale lumii date, alta înălţată spre zonele Spiritului, ce transfigura realul într-o zonă de semne sacre, ritualizînd rostirea şi întorcând-o spre celebrarea imnic-liturgică.

Pornind de la aceste sugestii, am oferit şi eu studenţilor mei, ani de-a rândul, îndeosebi două comentarii, la poeziile Poartă şi Dioptrie, cel dintâi imprimat şi în secvenţa barbiană din Jocul poeziei, al doilea rămas în forma succintă din micul eseu apărut în Transcrieri-le, din 1976. Mă întrebam acolo, retoric, dacă Dioptrie, de pildă, e de citit ca o "simplă descripţie Ťpicturalăť de interior crepuscular, realizată în termeni mai elevaţi", şi răspundeam imediat că "o lectură atentă descoperă aici, sub crusta aparenţelor, tocmai acel ceremonial al transcenderii, acea simultaneitate a perceperii sensurilor care evidenţiază conştiinţa Ťconvergentă a ordinii univer­saleť, a corespondenţelor dintre micro- şi macro­cosm". Adăugam, în paragraful următor, că: "Lectura crepusculară a Ťsaturatului de semn, poros infoliu", pe muchia opacă a căruia se prelinge soarele în­doliat, reprod