Pentru mine, Budapesta devenise locul unde fusese invitat şi împuşcat fără multă vorbă de K. G. B. tânărul general maghiar, la sfârşitul revoluţiei din octombrie 1956...
Să-l inviţi, aşa, pe cuvânt de onoare, ca pe vremuri, pe acel tânăr rebel, intransigent, şi, în doi timpi şi trei mişcări - pac, pac, pac!... - fără să mai apuci să rosteşti vreun protest... invocând cuvântul dat...
*
Penru mine tot Budapesta era şi cârciuma periferică dinainte şi de 1956, un local curat, - cum sunt ungurii, - şi în care văzusem cea mai cumplită beţie - vocile, mai ales - foarte jalnice..., la noi, în România, omul pus pe chef cântă Foaie verde şi-o sipică, drag mi-e mie Ionică etc., etc.
Dar aici, la Budapesta, să vezi şi să auzi vreo patru-cinci inşi cântând cu zbierete, cu răgete de om înjunghiat,... te cuprinde groaza...
Ţin minte că intrasem să mănânc. Era un fel de birt. La intrare nu mă primise nimeni. Ci doar o fetiţă zbanghie, cu ochelari, stând la tejghea, fata a mică a patronului, probabil, care lipsea.
Intrasem şi clopoţelul de deasupra uşii se auzise sunând grăbit.
Clienţii ceilalţi începuseră să cânte, mai întâi încet, pe urmă, treptat, mai tare până ce totul se transformă într-un soi de viscol vocal.
Nu era numai jale. Era mai mult decât jale. O tristeţe, cu nişte urlete lugubre, crescând, din ce în ce mai ameninţătoare şi, - am observat - fetiţa zbanghie, pe post de patroană, asculta cântecul acela nemişcată, cu o atenţie nepotrivită vârstei sale.
Şi când am ieşit, asurzit, m-am uitat la clopoţelul de deasupra uşii.
Care trebuia să sune, - acela era rolul său, să sune - dar care înţepenise şi el o dată cu aerul crâşmei, prefăcut într-un uragan...
*
Dar Budapesta mea este ultima văzută, în vara lui
