Filozofia europeana capata un chip inedit, privita din perspectiva relatiei sale cu licoarea dionisiaca. Universitarul italian Massimo Dona, profesor de filozofie in Milano, nu se sfieste sa rescrie practic istoria filozofiei europene, oferind vinului rolul de protagonist. De la sarbatorile dionisiace, trecand prin textele sacre ale crestinismului, prin filozofia medievala crestina, festivismul rabelaisian, rationalismul britanic, iluminismul francez si kantian, romantismul pesimist ori revolutionar, simbolismul baudelairian, existentialismul sartrian si incheind cu dialectica negativa a lui Adorno, vinul ne intampina mereu, uneori in chip neasteptat, alteori cu naturalete, insa de multe ori chiar in centrul reflectiilor filozofice ale marilor figuri din cultura europeana.
Aristotel
Vin si filozofie, s-a spus: un cuplu indreptatit care traverseaza intreaga istorie a filozofiei. Dar abordarea filozofica a nectarului zeilor nu a dus niciodata la uitarea faptului ca aceasta este ocazia unei bucurii pur senzoriale pe care, in ochii multora, e nu numai ingaduit, ci si necesar sa o traiesti.
Daca, peste doua secole si intr-o alta civilizatie, poetul latin Horatiu ii va invita pe oameni sa se bucure de placeri in fata caracterului insondabil al unei existente care nu promite nimic sigur ("Tu cuminte sa fii si, limpezind vinul, in scurtu-ti veac/ Lungi sperante sa n-ai"), cel mai important dintre elevii lui Platon, Aristotel, declara ca nu se cuvine ca specia umana sa renunte la placeri: "asemenea insensibilitate nu este deloc omeneasca..." (Etica nicomahica, 1119 a).
Totusi, odata cu Aristotel, meditatia asupra vinului capata un aspect foarte diferit de cel pe care il avea la Socrate si Platon.
Evocarea modului de o mare si simpla imediatete in care Rafael l-a infatisat in fresca Scoala de la Atena pare aproape inevitabila in instituirea
