In lumina de miere a toamnei, sculpturile Taberei de la Măgura capătă o frumuseţe aproape dureroasă. Răspândite pe mai bine de 20 ha, dar adunate in luminişuri sau poiene largi pe ediţii, iar ediţiile cu pisaniile lor, ele dau o senzaţie copleşitoare in ansamblu şi decupează cu o remarcabilă forţă a individualităţii fiecare operă, lucru care rar se poate vedea in altă parte.
Fiecare operă a fost gândită, dăltuită, finisată pentru spaţiul acesta şi pentru locul pe care se află. Nefiind tematică, beneficiind chiar de o libertate de expresie surprinzătoare pentru acele vremuri (tabăra a inceput in 1970 şi s-a incheiat in 1985), la ea participând toţi marii noştri sculptori, Tabăra este certificatul de naştere, dar şi atestarea definitivă a şcolii de sculptură românească. "De-abia cu Măgura putem vorbi despre o şcoală românească de sculptură", spunea Vlad Ciobanu scrutând dealurile cu lucrări. Am străbătut pas cu pas cele 20 ha, urcând şi coborând, poposind la umbră sau in meditaţia unei lucrări şi-am inventariat toate sculpturile, evaluându-le şi starea lor actuală impreună cu Neculai şi Ioana Păduraru, Vlad Ciobanu, Liana Axinte, Liviu Russu, Sava Stoianov, Simona Tănăsescu (pe care o incerca regretul că n-a fost invitată ca artist ci in calitate de consilier al ministrului culturii). Proiectul Măgura, pornit de la zbaterile lui Vlad Ciobanu, concretizat de o echipă care a cuprins sculptori, dar şi sociologi şi jurnalişti, şi finanţat de Agenţia de Strategii Guvernamentale, işi doreşte să readucă in circuitul interesului public - românesc şi euroepan - acest adevărat tezaur. Tabăra de la Măgura se ţine bine, este curată şi nevandalizată - faţă de altele din ţară care n-au avut norocul unor factori locali iubitori de artă. Impresia lăsată a fost copleşitoare in primul rând pentru autorii prezenţi. Au inflorit povestiri, amintiri, nostalgii care au umplut