Articolul meu din numărul trecut despre Cicerone Ioniţoiu şi lupta lui de o viaţă cu amnezia colectivă a avut un neaşteptat de mare ecou. Am primit numeroase e-mail-uri de la cititori ai revistei dornici să-şi exprime admiraţia faţă de un om care, cu sănătatea şubrezită în închisori, ca deţinut politic, continuă şi azi, la 85 de ani, cu o dârzenie rar întâlnită, să povestească lumii întregi ce a însemnat comunismul.
Cei care susţin că nu trebuie să se mai vorbească despre istoria noastră recentă sau se înşeală, pur şi simplu, pentru că le lipseşte o pregătire intelectuală elementară, sau o fac cu un scop, servind interesele unor grupuri. Cum să nu fie nevoie să mai vorbim? Cum să ignorăm ce s-a întâmplat în trecutul nostru apropiat? În afară de raţiunea practică a cunoaşterii istoriei (acumulare de experienţă care ne dă posibilitatea ca, în fiecare situaţie, stupefiantă prin aparenta ei noutate, să decidem în cunoştinţă de cauză), este vorba de demnitatea noastră de fiinţe omeneşti. Numai animalele trăiesc instalate în prezent. Oamenii au un sentiment al continuităţii, o conştiinţă care cuprinde şi ce a fost, şi ce va fi.
Trebuie să fii neruşinat şi iresponsabil ca să instigi la uitare. Iar instigarea de acest fel are de obicei succes, favorizată fiind de lene, care a devenit în ultima vreme o etică a societăţii româneşti.
Mă aflam nu demult, alături de Ana Blandiana, a cărei prezenţă întotdeauna mă bucură şi mă emoţionează, la o întânire cu elevii. Cineva din sală a rugat-o să vorbească despre copilăria ei şi Ana Blandiana a început prin a evoca perioada în care tatăl ei se afla în închisoare. În sală s-a auzit un murmur de dezamăgire: poeta pe care o admirau era fiica unui infractor?! A trebuit să intervin eu rapid şi să explic că personajul evocat era deţinut politic şi apoi să explic ce înseamnă deţinut politic etc. M-
