În camera copilului televizorul funcţionează zi şi noapte pe desene animate, programul lui preferat. Aşa îl simte mama în preajmă, prezent în camera lui veselă - acum prea ordonată şi tăcută -, cu aşternuturi bleu ca Cerurile, din care zâmbesc veseli îngeraşi pufoşi.

Poate se uită la televizor, din pat, cum îi plăcea să-o facă, sau poate mai răsfoieşte nevăzut una din cărţile de poveşti aflate pe raftul de la capul patului. Speră să-l prindă cu coada ochiului jucându-se la calculator sau scormonind prin lada de jucării. Îl caută cu privirea şi mângâie curbat aerul. "Trebuie să fie aici, pe lângă mine", gândeşte ea gâtuit, "nu se poate altfel, doar pe mine mă ştie, eu sunt cea care-l iubeşte (nici nu şi-ar fi putut imagina vreodată că iubirea poate fi atât de dureroasă)... acolo... Dincolo... nu cunoaşte pe ni-meni!" Se aşează pe pat cu lacrimile şiroindu-i pe obraz şi parcă-l simte încercând neîndemânatic cu mâna lui mică şi bucălată să i le şteargă. "Mama, nu fi tristă, acum sunt bine!" îi răsună un gând care nu ştie de unde-i vine - s-ar putea să fie al ei, dar poate e al lui..., şi se agaţă de acest gând cu tot sufletul şi cu toate forţele pe care le mai are. Îşi întinde mâna pe lângă corp către locul gol de lângă ea şi strânge pumnul ca şi cum ar apuca mânuţa atât de cunoscută, dar nu simte nimic în palmă...

Fiecare scârţâit de uşă, fiecare trosnit de mobilă o face să tresară şi fuge în camera din care s-a auzit zgomotul - "poate e aici, poate îl văd" dar asta nu se-ntâmplă, iar fiecare umbră sau lucire ce se reflectă-n geam îi pare chipul lui. Seara, la ora de culcare se apleacă asupra patului lui şi mângâie perna. "Noapte bună dragul mamei!" Adoarme şi ea într-un târziu cu ochii roşii străpunşi de-atâta lacrimi, strângând în braţe aceeaşi pernă, cu singurul gând care o mai poate alina: "poate în noaptea asta te voi visa!"

@N_P