Constanţa Popa avea 22 de ani în 1989.
"Terminasem Facultatea de Geografie şi trebuia să fim repartizaţi la posturile noastre, la câte o şcoală. Aveam medie foarte bună. 9,60. Şi cu toate astea, nu am putut să obţin nici un loc în Bucureşti. Mi-au dat pe lângă Bucureşti. La Călugăreni. Ţin minte că m-am dus pe la jumătatea lui august să văd şi eu cum este şcoala. Liceul, de fapt. Îmi pusesem pantofi cu toc, fustă, voiam să fac impresie. La liceu însă nu am găsit pe nimeni. Cu directorul am vorbit după câteva zile.
10 ani am făcut naveta. În fiecare zi mă trezeam la 4:00 dimineaţa, pentru a prinde trenul de 5:00. Făceam aproape două ore până acolo. Dar nu am lipsit nici o zi. Prin frig, prin ploaie sau prin arşiţă, eu eram prezentă. Copiii mi-au răsplătit munca prin faptul că, an de an, intrau la Facultatea de Geografie doar cu ce învăţau din clasă. Nu îşi permiteau să facă meditaţii. Dar eu încercam să le predau cât mai bine, ca să fie pe picior de egalitate cu colegii lor de la oraş. Erau copii buni, ascultători şi foarte bine crescuţi.
Eu am făcut ani buni meditaţii, dar nu cu copiii de la ţară, ci cu cei de la Bucureşti. Percepeam sume foarte mici, infime, nici nu mai ştiu cât. Cei mai mulţi cu care lucram erau copiii unor cunoştinţe şi mi-era jenă să le cer bani. Aşa că îmi mai aduceau câte un coş cu fructe, ce mai aveau şi ei prin casă, drept răsplată. Din cauza celor 10 ani, cât am făcut naveta, nu am putut nici să mă căsătoresc. Aveam de-a face numai cu oameni simpli, preocupaţi de munca la câmp şi nicidecum de discuţii prea intelectuale.
Când nu prindeam trenul, mai mergeam şi cu IRTA. Dar dimineaţa, maşina era plină de paznici care munceau prin împrejurimile Bucureştiului şi nu era chip să poţi să te aşezi pe vreun scaun. Două ore stăteam în picioare, pe tocuri. Dar mă învăţasem minte.
Aj
