Dacă n-ar fi fost precedat, la distanţă de numai câteva luni, de un volum de versuri, romanul Regele cu pene ar fi reprezentat meritoriu debutul literar al lui Constantin Ciucă. Aşa însă, luând notă de existenţa unei cărţi pe care nu ştiu câţi au văzut-o vreodată (se numeşte Eu şi restul opus şi a fost publicată la Editura Marist din Baia Mare), trebuie să mascăm cu aer doct curiozitatea în faţa apariţiei, din senin, a acestui autor între prozatorii de la Cartea Românească. Prin vârstă, Constantin Ciucă e optzecist. S-a născut în 1958, a fost profesor de engleză la Liceul Energetic din Cernavodă, apoi liber profesionist şi, din informaţiile de pe clapetă, globetrotter. Prin copyright, el aparţine ultimului val al generaţiei milenariste, la egalitate, s-ar spune, cu Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici sau Filip Florian. Prin detentă, nu seamănă câtuşi de puţin nici cu unii, nici cu ceilalţi, oricât ne-am strădui să căutăm acul în carul de pagini al romanului (aproape 400).
Un lucru e clar. Programul Regelui cu pene nu e tehnic, adică nu privilegiază un scenariu de succes şi nu urmăreşte vreo dimensiune teoretică, ci absolut, poate chiar ostentativ, personal. Ciucă nu e, prin natură, un estet, dar devine pe nesimţite unul atunci când ceea ce are de spus se confundă cu metafora a ceea ce are de spus. Ce rezultă de aici e un efect mai degrabă poetic decât romanesc. Anume alegoria expresiei. Din această perspectivă, mărturisirea de pe coperta a patra deconcertează în mai mică măsură: "Romanul ăsta e o geamandură care arată unde încep apele mele adânci. O parte din el l-am scris într-un orăşel dobrogean fierbinte, într-o cameră coşcovită şi crăpată în care mai găseai încă, îngrămădită prin colţuri sau căzută în dosul rafturilor de cărţi, ca formă de guvernământ, regalitatea. Regalitatea cu pene, desigur. O altă parte e scrisă printre râgâielile sonore,
