Descoperita de Columb in 1494, colonie spaniola pana in 1665, cand a devenit posesiune engleza, autonoma din 1953 si independenta din 1962, Jamaica a dat lumii, pe langa zaharul si romul celebru care ii poarta numele, stilul muzical ska si, derivat din acesta, reggae.

In anii 50 ai secolului trecut, insula antileza populata majoritar de negri, urmasi ai sclavilor de pe plantatiile de trestie de zahar, era inundata de muzica nord-americana. La radio si, mai ales, la reuniunile dansante ale saracilor care nu isi puteau permite sa plateasca o orchestra ("sound systems", cu disc-jockey care selectau melodiile), se ascultau discurile de vinil produse in Statele Unite: rock'n'roll, rhythm'n'blues, boogie-woogie, soul, jazz. Primele discuri autohtone au fost produse special pentru aceste serate dansante. Interpretate de localnici (o fata a discului continea originalul, iar cealalta interpretarea jamaicana), cu temperamentul lor caraibean, melodiile negrilor din nord s-au transformat, incet-incet, in ska, muzica sincopata in patru timpi, cu accentul pe a doua si a patra bataie si cu ritmul marcat de chitara bas. In 1960, ska era un gen clar delimitat. Independenta statala fusese precedata de independenta muzicala a insulei, care exporta cu succes noul produs si pe filiera britanica, si pe filiera americana. (In legatura cu etimologia cuvantului exista controverse, dar una dintre variante sustine originea onomatopeica, imitatoare a asprimii cu care sunt ciupite coardele chitarei.) Se spune ca datorita verii sufocante din 1964, cand dansatorii nu puteau tine pasul cu ritmul indracit, ska s-a mai domolit, devenind rocksteady, din care va deriva, spre sfarsitul decadei, stilul reggae. Era perioada de crescanda popularitate a miscarii Rastafari (a se vedea articolul de saptamana trecuta), iar textele exprimau asumarea negritudinii si protestul social sau prezentau cra