După o fărâmiţare continuă a structurii sindicale din sistemul bugetar, un MARE INTERES COMUN a generat în ultima lună o mişcare pe care nici măcar liderii n-o sperau: Alianţa Bugetarilor, o alianţă născută clar din dorinţa de a răsturna Legea salarizării unice. În mod evident, procedura asumării de către Guvern a unei asemenea legi, de o importanţă covârşitoare pentru sutele de mii de funcţionari este cel puţin îndoielnică.

Şi asta pentru că, prin asumare, se sare peste o etapă deosebit de importantă, a DEZBATERII PUBLICE. De aceea, toţi sindicaliştii au sesizat şi reclamat acest aspect deosebit de important. Că nu i-a băgat nimeni în seamă la modul serios, asta e altă poveste. Însă am impresia că riscul coagulării forţei sindicale bugetare nu se numără printre cele luate în calcul de Guvern în momentul în care s-a hotărât să-şi asume răspunderea. La fel cum nu se aşteptau guvernanţii să se confrunte cu reacţii concrete gen stabilirea unui program clar de măsuri de protest, care ar urma să se desfăşoare fix în plină campanie electorală.

În aceste condiţii, disperaţi, guvernanţii au trimis în teritoriu cea mai convenabilă ţintă în care bugetarii să facă tir: însuşi ministrul Muncii Marian Sârbu, creierul din spatele legii. Pe sistemul "priviţi ursul, faceţi poze cu el şi trageţi-i un şut în... ", caravana a poposit săptămâna trecută şi la Brăila. Strategia celor de la PSD a fost foarte deşteaptă: au oferit bugetarilor supăraţi pe Guvern o supapă de refulare pentru că, aşa cum se ştie, acumularea continuă de frustrări duce în timp la răbufniri necontrolate.

Am asistat la discuţiile dintre ministrul Muncii şi sindicaliştii bugetari şi dincolo de circul foamei încropit aşa, la botul calului, de organizaţia locală a PSD, am văzut foarte clar că nu s-a dorit altceva decât depresurizarea controlată a valului de nemulţumire în prag de alege