Soarele bătrân de toamnă bate insistent într-un ciorchine pe jumătate ciugulit de păsări - şi, printr-o minune, "nejefuit" de copiii de la bloc. Pe vechea mea prietenă Ioana B. am întâlnit-o din întâmplare şi ne-am bucurat să depănăm amintiri şi să împărtăşim ceva reţete de toamnă.
E vremea murăturilor şi, chiar dacă şi ea remarcă faptul că parcă nici timp să le mâncăm nu prea mai avem, dar'mite să le facem, parcă nu putem lăsa vechile obiceiuri deoparte atât de lesne. "Aşa ne-am învăţat. Să ne umplem toamna pivniţele şi cămările!", îmi spune, fără să aştepte să îi dau dreptate. "Ţi-aduci aminte cum era pe-atunci?" ("pe-atunci", adică înainte de 1989). "Mergeam la ţară şi aduceam de toate, pentru zacuscă, pentru murături, dar şi pentru mustul şi vinul pe care bărbată-miu îl făcea în balcon şi-l păstra în butoiul din subsolul blocului." Îmi aduc aminte. Câţi dintre noi - câţi dintre dumneavoastră? - nu făceam la fel? Şi fiindcă a deschis subiectul, o rog să îmi detalieze, să îmi spună cum a fost în septembrie 1989.
"Păi, ce să-ţi spun. Ne mai rămăseseră ceva neamuri la ţară, în Oltenia, aşa că toamna era mai mare dragul să mergem la un sfârşit de săptămână în sat şi... nu, nu să ne odihnim, dar să dăm o mână de ajutor la muncile agricole. Cu toate că, o spun cu mâna pe inimă, uneori parcă nu-mi venea să mă duc până la ai mei să culeg porumbul, după o săptămână în care fusesem la cules de păpuşoi cu întreg colectivul de oameni ai muncii din fabrică. La cules de porumb nu-mi plăcea. Dar să ajung sâmbătă după-amiază şi să prind sfârşitul culesului la vie era o adevărată bucurie. Că până să mă apuc serios de cules îmi umpleam burta cu strugurii atât de parfumaţi de te ameţeau cu mireasma lor dulceagă - aromă pe care aveam s-o simt mai apoi în nări şi la primul păhărel de must, cât încă nu căzuse bruma, dar mai ales iarna, când aveam să primesc de
