Cu editurile am intrat în contact încă înainte de 1970. Am predat, spre o eventuală publicare, două volume. Ambele, la Cartea Românească. Primul n-a intrat în discuţie, pe drept cuvânt. Era o colecţie de aberaţii teoretico-filozofice, ceva de speriat. Redactorul - n-am de ce să-l denunţ - a avut bunul simţ să rătăcească dactilograma. Exemplarul meu nu s-a pierdut: l-am azvârlit cât colo când m-am mai deşteptat. Al doilea volum urma să apară, dar lucrurile s-au tărăgănat şi, legat sau nu de tezele din iulie 1971 - probabil, da -, n-a mai apărut. Era literatură experimentală dusă la exces. Publicat, mi-ar fi adus notorietate de novator. Pentru istoria prozei ar fi avut semnificaţie, dar literatură bună sigur nu era. Acrobaţie fără plasă, bufnind cu fundul în talaş. N-am fost un }epeneag, un Mircea-Horia Simionescu, adevăraţii înnoitori ai acelor ani. Celui dintâi i-am dat să citească produsul. A fluierat lung.
În afara acelor tentative, a scrie despre viaţa proprie a fost în permanenţă ocupaţia mea. O viaţă ţinută în pumni şi palme, nu şi picioare rupte, de secolul 20. Adunând fragmentele într-un al treilea volum de proză, am dat chiar titlul Viaţa şi opera în secolul 20. Cartea Românească, tot ea, nu l-a acceptat. Titlul, vreau să zic. Să fi părut uşor subversiv? Poate, mai curând, infatuat. Am optat pentru minunatul Clopotul scufundat, traducând, în deplină ignoranţă, Die versunkene Glocke, titlu hauptmannian. Mi s-a atras atenţia - de către Şerban, presupun - prea târziu.
Cu asta, ajung la motivaţie. Ce vrea, şi nu reuşeşte decât parţial, să fie cartea de faţă? O spun pe scurt. Fiindcă de rândul ăsta dactilograma - varianta mea - s-a păstrat, pot să compar şi să-mi dau seama ce a fost cenzurat. În principiu, ar fi interesant de aflat cum se opera. În principiu, zic. În practică, se va afla numai parţial. Explicaţia: volumul era cu a
