- Cultural - nr. 385 / 25 Septembrie, 2009 Mi-au fost dragi copiii intotdeauna. Iata ca, astazi, am fost repartizat la o scoala speciala. In fata mea copiii se misca voiosi pe scaune, continuand sa imite "motorasul" aducator "r". "Lica nu poate spune, si zice lau, latusca, lamulica." Le zambesc copiilor mangaindu-i pe cap. In cateva luni, vor pronunta, cu siguranta, corect toate consoanele pe care acum le stalcesc. Ma gandesc: sunt profesor de psihopedagogie? Viata mea va fi de astazi incolo scolarii cu tulburari de vorbire? M-am simtit atras de copii de cand ma stiu. De mic, cand vedeam un copil, ma duceam sa-l imbratisez. Astazi, la 50 de ani, am gasit si explicatia acestor manifestari. Intre mine si mama a existat, multa vreme, o lipsa de comunicare. Ma iubea, dar cred ca nu si-a putut arata afectiunea asa cum mi-as fi dorit eu. Pe parcurs a regasit aceasta afectiune, iar acum ma gandesc la ea ca la o imbratisare. De fapt, primul meu impuls a fost jurnalistica. Odata cu infiintarea Facultatii de Psihologie, mi-am gasit adevarata albie. Intr-o zi am intrat intr-un centru de psihopedagogie. Bine-nteles ca am vazut cum se lucreaza acolo. Cand am luat in brate un copil, cand am simtit puntea de afectiune ce s-a creat intre mine si el, m-am simtit ca un tata, si am simtit ca in acest domeniu imi va fi locul. In scolile speciale, trebuie sa stiti ca vin copii cu tulburari de limbaj si nu numai. Intre 6 si 10 ani e perioada cea mai buna pentru corectarea unor asemenea deficiente. Majoritatea parintilor asociaza, adesea, astfel de probleme cu o boala, cu un fel de handicap care stigmatizeaza copilul. Se feresc sa-i duca la specialist, fara sa realizeze ca lucrurile se pot rezolva, de cele mai multe ori, simplu. Ne trebuie doar putina rabdare. Aproape de necrezut este faptul ca multe dintre probleme apar din cauza alintului, dintr-o educatie gresit inteleasa. Destui parin