Ataşat vieţii cultural-artistice a cetăţii şi într-un sens mai larg spiritualităţii olteneşti, Mihai Duţescu a fost permanent implicat în acestea, de la tinereţe, ca secretar general de redacţie la revista Ramuri, şi până la vârsta seniorială, ca director la Muzeul Olteniei. Poet şi prozator, publicist şi editor, Mihai Duţescu şi-a dedicat mult timp scrisului. A publicat mult şi constant în mai toate periodicele de cultură şi artă editate în Bănie. Ultimii ani îl găsesc frecvent cu versuri în seria nouă a revistei Scrisul Românesc. Concomitent, şi-a adunat în volume fericit individualizate o parte importantă din creaţia poetică şi în proză. În prelungirea acestei bogate activităţi editoriale, Mihai Duţescu a apărut de curând pe standuri cu un nou volum de versuri intitulat „Mecanica visului“.

Placheta este cu sinceritate interesantă, atât formal, cât şi substanţial. Poemele, de mică întindere, realizate în versificaţie liberă, sunt remarcabile şi prin stilistică: fiecare are câte cinci versuri repartizate într-un dublet spaţiat de un terţet. Puţinătatea verbială are marea calitate de a lăsa lectorului posibilităţile unor ample conotativităţi.

Ca să parafrazez celebrele „Balade vesele şi triste“ topârceniene, văd poemele din „Mecanica visului“ ca pe aureole ale unor balade triste şi foarte triste. Şi aceasta nu numai pentru că substantivul moarte şi verbul a muri, împreună cu familia lor de cuvinte, se regăsesc de 13(!) ori în totalul de 34 de poeme, ci şi pentru că se aude respiraţia ceasului (O zi), abia învăţ să suport piroanele (O singură dată), soarele şi-a tăiat venele (În genunchi), lumina / ca un sânge alb / prelingându-se..., (Cocorii), umblarea prin abur (Boarea), nu mai ştiu în ce parte e speranţa (Liniştea), lucrurile au buzele crăpate (Nu-i aşa?).

Substanţial vorbind, poematica lui Mihai Duţescu din „Mecanica visului“ se întinde între ime