Judecat sub unghiul destinului postum pe care îl au cărţile sale, Vasile Lucaciu e departe de a fi un răsfăţat al sorţii. Memoria culturală nu i-a reţinut aproape nimic din textele şi discursurile ţinute, excepţie făcînd Memorandumul pe care l-a semnat în 1892, alături de Ioan Raţiu şi Gheorghe Pop de Băseşti, în încercarea de a atrage atenţia împăratul Franz Iosef al Austro-Ungariei asupra situaţiei românilor din imperiu. Prin efectele imediate pe care le-a iscat petiţia, deznodămîntul ei a echivalat cu un eşec, căci documentul trimis la Viena nu numai că n-a dus la îmbunătăţirea drepturilor românilor din Transilvania, dar chiar a avut urmări dramatice pentru autorii ei. Vasile Lucaciu s-a ales cu cinci ani de puşcărie, din care făcut doar unul, la Seghedin, întorcîndu-se apoi la parohia din satul }işeşti, de lîngă Baia Mare, şi la biserica pe care tot el o inaugurase cu doi ani în urmă. Dar pe cît de drastice au fost consecinţele imediate ale actului memorandistic, pe atît de fecunde s-au arătat ele peste cîţiva ani: unda de conştiinţă colectivă ce răzbătuse în paginile revendicative avea să dospească, iar Vasile Lucaciu, împins de acest front de mocnire generală, avea să fie, între 1907-1910, deputat de Beiuş în Parlamentul de la Budapesta, pentru ca mai tîrziu să participe la unirea de la 1 decembrie 1918.
Chiar şi numai această rapidă privire aruncată în biografia lui e destulă pentru a ne face să înţelegem cum, în cazul preotului greco-catolic Vasile Lucaciu, viaţa a fost însutit mai importantă decît opera. Cu un doctorat în teologie şi filozofie la Roma şi cu o scurtă activitate pedagogică (1881-1884) la Gimnaziul Catolic Superior din Satu Mare, Vasile Lucaciu nu şi-a văzut publicate în timpul vieţii decît prelegerile de filozofie catolică pe care le-a ţinut la instituţia sătmăreană. După 1885, suspendat din învăţămînt, prelatul uniat îşi v
