Din punct de vedere filosofic, doliul reprezintă o formă de cunoaştere a limitelor vieţii. A fi în doliu înseamnă a fi pe prag, a face echilibristică între neant şi existenţă, între acea totalitate şi acel infinit în revoltă teoretizate de Jankélévitch. "Încercarea morţii celuilalt", susţine Ric�ur, "e pândită de inauten­ticitate: mărturisirea secretă că moartea care ne-a răpit fiinţa cea mai dragă ne-a cruţat de fapt pe noi deschide calea unei strategii a evitării, de la care aşteptăm să ne cruţe totodată de momentul adevărului în confruntarea cu propria noastră moarte." (Ric�ur). Deosebirile de limbaj şi de perspectivă sunt frapante: câtă diferenţă între omul tribal şi cel modern în raport cu moartea şi doliul! Primul nu discrimina între rudă şi membrul obişnuit al tribului, pe câtă vreme posesorul identităţii moderne instituie un zid ferm între simplii "concetăţeni" şi "fiinţa cea mai dragă".

Doliul în lumea modernă se relevă a fi o chestiune a vieţii private, pe când în timpurile vechi era o chestiune a comunităţii. Doliul atrage, azi, atenţia asupra unei pierderi. Doliul societăţilor tradiţionale încerca să creeze senzaţia continuităţii, a recuperării prin suferinţă a celui dispărut. Deşi de-a lungul vremii s-a diluat, noţiunea de doliu s-a radicalizat în semnificaţiile ei legate de identitatea umană: ea pare să se fi ascuns în interstiţiile fiinţei în suferinţă, după ce va fi părăsit spaţiul public. "Înmormântarea privată", "păstrarea secretului suferinţei", "respectul pentru cei loviţi de soartă" sunt formule ale remobilizării: ne îndepărtăm vertiginos de cel dispărut pentru a ne concentra pe suferinţa anticipată a propriei extincţii.

Nu e doar o chestiune a psihanalizei, e chiar unul din punctele nodale ale civilizaţiei noastre. Ceea ce părea se să articuleze într-o triadă, melancolie-pierdere-doliu, se relevă tot mai mult drept