Golani, palavragii, cartofori, snobi, mahalagii, şmecheri şi lichele, îmbrăcaţi frumos de prin mall-uri, pândesc pe la colţuri de stradă posturi de conducere, onorabile şi respectabile, visând porta-voci cu care să-şi strige o posibilă celebritate şubredă ce nu ar dura mai mult de câteva zile. Visul lor cel mai de preţ este să reuşească mereu să-şi ascundă adevărata faţă, cea cu care se duc singuri la culcare, în fiecare seară, libidinoşi şi obosiţi de atâta teatru ieftin pe care îl servesc în fiecare zi celor din jurul lor, de atâtea încercări de a părea. Hamlet a dat demult răspunsul, descoperindu-le figura hidoasă şi roasă de perversitate, dar lichelele nu ştiu şi nu vor şti niciodată acest lucru: „Nu pare doamnă, este!”, spunea prinţul din nord şi dezvelea voalul întunecat al zeiţei Isis, pe care netrebnicii nici măcar nu pot să-l vadă.  Alături de  România profundă, există, ca un lichean, o altă Românie, o Românie a lichelelor cu pretenţii, parfumate şi asortate cu maşini scumpe, o Românie a burgheziei post-moderne, coafate, lustruite, educate prin magherne şi mahalale, sorbind din băuturi rafinate şi savurând nesătui lucruri uşoare, auzite şi memorate cu greu, imitate şi asumate fără nici cea mai mică urmă de mustrare. Cumpărând frânturi de mântuire prin donaţii mai mari, sau mai mărunte, dar cu multe ecouri, burghezii zilelor noastre, se consideră misionari creştini, binefăcători ai omenirii, coborâţi de pe cruce,  trimişi şi însemnaţi, mirositori de tămâie şi încununaţi de lauri veştejiţi, înnotând într-o baltă stătută pe care nu au încetat nicicând să o ia drept viaţă.  Îi vedem peste tot, după „ierarhie”: în piaţă, pe stradă, în baruri, susţinând discursuri beţivilor cu drept de vot, la televizor, pe stadioane în tribune oficiale, fumând trabucuri scumpe, chemându-i „Gigi” sau altfel, puternici, impunători, cu priză la lichele, adevăraţi dumnezei ai altor o