Stimate Péter Demény, ascultător ca un copil în faţa lui Dumnezeu care ne-ascultă pe fiecare vorbindu-I în singurătate, cum ştie şi cum a fost învăţat, dumneavoastră aţi corectat textul şi aţi făcut-o bine şi cu supuşenie parcă; pastelul-rugăciune pe care ni l-aţi trimis e plin de un mesaj bun în speranţa lui în care strădania se vede. Vara aceasta, nu ştiţi de ce v-aţi apucat să scrieţi poezie în limba română. Un motiv temeinic trebuie că aţi avut şi pe acesta ni-l veţi dezvălui pe cât vă e cu voinţă şi cu putinţă. N-ar fi vorba doar despre uşor remediabilele simple dezacorduri din prima variantă a Cerbului ci de sensuri mult mai profunde. Şi doar transcriind cele 15 versuri aici iese la iveală o oarecare nelinişte şi un oarecare tremur în sensul pe care îl daţi unor afirmaţii: "Din izvoarele apelor tale îmi doresc să beau/ Cerb însetat şi singuratec ce mă aflu./ Doar izvoarele-ţi sunt tulburi,/ mereu învolburate, spumegă întruna.// Limpezi şi liniştite sunt alte ape,/ unde cunoscuţii mi se-adapă,/ mă cheamă şi pe mine printre ei.// Dar eu am doar coarne pentru ei,/ coarne încruntate şi copite/ liniştea şi limpezimea lor/ nu-mi stă-n credinţă.// Iartă-mă Doamne, doar tu m-ai făcut/ tu nu mă laşi să cred şi eu-n tihnă,/ Ca toţi ceilalţi ce beau bucuria/ şi m-amăgesc că e credinţă toată". Inconsecvenţa cu care folosiţi majuscula când vă adresaţi unui Dumnezeu (bilingv?) mă face să cred că nu vă adresaţi doar divinităţii iertătoare. Paşte cerbul din poem din iarba lui Dumnezeu şi din izvoarele apelor Sale. Atunci cui opuneţi coarnele şi copitele şi către cine trimiteţi cu îndoială credinţa? Alese sunt lucrurile pentru totdeauna şi pentru unii şi pentru alţii, cu aceeaşi îndreptăţire sub acelaşi cer şi sub acelaşi Dumnezeu. Aici n-am înţeles de ce coarnele şi copitele, corecturile de-aici înainte nu mai sunt de sugerat. M-aţi făcut teribil de curioasă să ştiu cum