Invitat: Mircea Cărtărescu

Dragă Mircea,

Cândva examenul de bacalaureat, adică de terminare a studiului general, purta numele de examen de maturitate. După ce-l dădeai, erai socotit matur, îţi puteai lua viaţa în propriile mâini, puteai alege o meserie, îţi puteai întemeia o familie (multe fete se măritau imediat ce terminau liceul). Chiar dacă asta nu însemna că încetezi să înveţi şi să te formezi, era un semn de încredere şi, la urma urmei, de încredinţare a responsabilităţii. De-acum erai obligat să te gândeşti şi la alţii, nu numai la tine sau, dacă nu, erai obligat să te ai măcar pe tine însuţi în grijă, să-ţi iei viaţa în propriile mâini, după ce fuseseşi ţinut în palmă de alţii. Poate că, oricum, examenul fiind mai sever decât astăzi, maturitatea atestată de nişte note scrise pe o bucată de hârtie venea şi ea mai devreme, nu ştiu. Oricum, non idem est să ai 18 ani în secolul al XIX-lea, în secolul XX, sau în secolul nostru.

Pentru un scriitor, maturitatea vine mult mai târziu sau poate niciodată. Iar "examenul de maturitate" la prozatori cred că este romanul. Nu mă refer la excepţii de tip Cehov sau Caragiale, ci la scriitorul cu un traseu firesc, care începe cu poezie, trece, eventual, prin povestire sau nuvelă, ca antrenament, iar apoi ajunge la roman. Pe lângă asta, orice scriitor poate face şi gazetărie, ca exerciţiu ajutător. Este şi traseul pe care l-ai urmat tu. De ce numesc acest traseu firesc? (Ştiu, desigur, că sunt nenumărate contraexemple, dar nu ele mă interesează aici, unde caut explicaţii cu valoare generală). Cred, aşadar, că poţi fi un foarte bun poet la tinereţe, ba chiar, uneori, în adolescenţă, dar un romancier bun devii abia mai târziu, când s-a adunat destul timp în urma ta. Poezia e de-obicei o ţâşnire, o intuiţie bruscă a lumii, o fulguraţie de moment, un limbaj propriu, o formulare pro