La Bayreuth am avut şansa să văd două spectacole, aş zice, repere în repertoriul wagnerian: Parsifal şi Götterdämmerung, care încheia ciclul Tetralogiei Niebelungilor.

Pentru un wagnerolog împătimit, contactul cu celebra scenă reprezintă un ideal, un vis greu de atins. Pentru a pătrunde în sanctuar trebuie să-ţi faci o pregătire solidă şi susţinută prin lecturi, vizionări de casete video ori DVD-uri, prin repetate audiţii care să te aducă în atmosfera a ceea ce vei vedea. Am trecut această etapă, mă simţeam îndeajuns de apt de a vedea şi înţelege fără prejudecăţi un spectacol wagnerian. Voi încerca să prezint, atât cât îmi va permite obiectivitatea critică a receptorului unei asemenea muzici, spectacolele la care am asitat.

Ultima operă a lui Wagner, Parsifal, desemnată de compozitor Bühnenweihfestspiel (festival teatral al unei scene sacre) a fost consacrată pentru crearea unei arte religioase, implicând prezenţa sacrului ca tendinţă definitorie. Nu întâmplător ea s-a reprezentat multă vreme în Vinerea Mare a Paştelor în multe teatre din lume, Wagner însuşi cerând să nu se aplaude la final pentru a se păstra misterul sacru.

Trebuie să disociem, de la început, punctele de vedere pe care ne vom situa în prezentarea de faţă: pe de o parte, vom analiza aspectul muzical, artistic, iar dintr-un alt unghi concepţia regizorală.

Spectacolul a beneficiat de bagheta lui Daniele Gatti, un muzician înţelept, atent la nuanţe, la frazele muzicale a căror accente să conducă spre intenţiile profunde ale compozitorului. Fără îndoială că el reprezintă o direcţie tânără de dirijat, întreaga producţie purtând amprenta sa de interpretare. Avem, însă, nostalgiile noastre faţă de intepretările unor mari baghete, precum Toscanini, De Sabata, Sinnopolis, pe care nu-i putem uita. Toţi aceştia au avut acces spre acel mister iniţiatic spe