Greve peste greve, probleme din ce în ce mai multe şi oameni care speră ca, prin apelul public pe care îl fac, să găsească o soluţie la problemele lor.

Într-o vreme în care trăim parcă din ce în ce mai greu, singurul lucru rămas, în afară de a ne lupta să supravieţuim, este acela de a ne spune punctul de vedere. Mai în linişte sau cu mai mult zgomot, pentru cine vrea să audă şi mai ales să nu audă, încearcăm din răsputeri ca la nemulţumirile pe care le avem să găsim un răspuns cât mai corect. Nu mai departe de miercuri, la nivelul judeţului de la malul mării, au avut loc două proteste. Şi angajaţii de la Aeroportul Mihail Kogălniceanu, şi câteva sute de la o firmă din port au vrut să fie auziţi de cei care au profit de pe urma muncii lor. Cu salarii pe cale de dispariţie, din ce în ce mai mici şi cu ore din ce în ce mai multe de muncă, chiar dacă firmele merg în continuare pe profit, angajaţii au ajuns la limita răbdării. De altfel, fie că este justificată sau nu prin cifra de afaceri, criza este singurul argument adus tuturor revendicărilor. Din cauza ei cică merge totul în linie descendentă, nicidecum ascendentă. De la CRF-işti, angajaţi simpli, până la intelectuali, toată lumea are ceva de zis. Nicidecum să laude. Într-o ţară cu o populaţie din ce în ce mai în vârstă, singurele speranţe care au mai rămas pentru salvarea societăţii sunt tinerii, care nu aveau cum să facă notă discordantă. Nu mai departe de ieri, studenţii au anunţat că ies în stradă dacă vor fi daţi afară pe uşa din spate din senatul universităţilor, argumentându-şi cauza prin faptul că le sunt încălcate drepturile. Într-o ţară în care nimic pare să nu mai meargă, totul se duce încet, încet în jos. Cu din ce în ce mai multe concedieri, au mai rămas să iasă în stradă doar pensionarii, singura categorie care pare să beneficieze de un venit sigur în actualele condiţii. Sloganul cunoscut de