Şi după ce a cântat despre luna care le transpirase pe cearşafuri, despre Jane care trecuse pe la el cu o şuviţă din părul altui bărbat şi Suzanne care l-a hrănit cu ceai şi portocale venite tocmai din China, Leonard Cohen s-a retras cu zâmbetul pe buze de pe scena Palatului Sant Jordi din Barcelona. La 75 de ani, sprinten şi luminos, reuşeşte să transforme fiecare concert al său într-o experienţă unică.

O experienţă pe care ai vrea să o repeţi la nesfârşit, fie că îi primeşti amintirile adunate într-un hotel din New York, fie că ţi-l imaginezi zâmbind trufaş în "turnul cântecului".

După ce a ieşit de pe scenă, însoţit de trandafiri roşii, am alergat şi eu spre culise unde avea loc o recepţie la care participau copiii lui Leonard, prietenii apropiaţi şi câţiva membri privilegiaţi ai forumului leonardcohen.com.

Doar că în timp ce eram îndrumată spre locul cu pricina, l-am zărit într-una dintre cabine. Purta pălăria şi avea ochelarii cu lentile gri şi lame groase pe nas. Îşi împacheta lucrurile. M-am oprit şi m-am uitat fascinată la el. Timpul s-a oprit în loc pentru câteva secunde.

Am bătut la uşă timid şi a ridicat privirea. A zâmbit şi mi-a zis să intru.

Nu l-am lăsat să spună nimic şi am început să mă scuz şi să-i spun că ştiu că poate nu vrea să vadă pe nimeni şi că e obosit şi stresat şi că îmi pare rău, dar nu m-am putut abţine să intru, mai ales că nu eram absolut sigură că va veni la recepţie. A început să râdă şi mi-a luat mâna într-a lui. M-a îndemnat să mă aşez şi a reînceput să împacheteze o cămaşă albă, în acelaşi timp punându-mi întrebări despre mine.

A fost încântat să afle că sunt din România şi că acum locuiesc în Bucureşti şi mi-a spus că i-au plăcut clădirile Capitalei pentru că au un aer... nobil.

L-am întrebat dacă vrea să-l ajut să împacheteze şi mi-a răspuns că nu, mai ales că împachetat