Organizaţiile non-guvernamentale s-au înmulţit în ultimii ani mai ceva ca ciupercile după ploaie. În orice sătuc te aştepţi să găseşti o filială a unei astfel de organizaţii, desigur renumită pe plan naţional sau internaţional. Iar acest fapt nu numai că este considerat unul normal, dar mai ales deosebit de benefic pentru tânăra generaţie a acestei ţări. De ce?

Răspunsul este foarte simplu şi nu se referă, aşa cum veţi fi tentaţi să credeţi, la bani, la sumele imense pe care capii ONG-urilor le obţin din aceste afaceri. Răspunsul stă în ceea ce reuşesc aceste organizaţii să-i transforme pe tineri: în M-A-R-I-O-N-E-T-E.

Trebuie să recunosc că eu sunt de-a dreptul îngrozită de copiii de vârsta mea, de şaptesprezece - optsprezece ani sau chiar mult mai mici, elevi de şcoală generală, care sunt cuprinşi de această febră: a înfiinţării organizaţiilor nonguvernamentale, a implicării în chestiuni instituţionale, a proiectelor. În ritmul ăsta o să clădim o ţară de proiectomani, o Românie a proiectelor. Dar nu asta e ceea ce mă înspăimântă cel mai tare, ci tinerii înşişi, această categorie a implicaţilor. Sunt din ce în ce mai mulţi şi este imposibil să nu-i recunoşti, pentru că îi definesc trei trăsături principale, care au dobândit statutul unei raţiuni de a fi. Şi asta ar trebui să ne cam dea fiori.

Cu riscul de a cădea în dizgraţia tinerilor care îmi vor citi editorialul, vă voi spune exact care sunt aceste trăsături: pupincurismul, lipsa de individualitate şi goana nebună, împinsă până la obsesie, după funcţii. Să mă explic. Pupincurismul se află într-o strânsă legătură cu această vânătoare după funcţii şi automat diplome, hârtiuţe, proiecte, dovezi ale puterii tale de implicare, fapt care atrage după sine pierderea individualităţii. Nu sunt deloc o adeptă încrâncenată a generalizărilor, însă aproape toţi tinerii pe care i-am cunoscut şi care