Cu câteva zile în urmă a fost ales noul director general al UNESCO. Sub rezerva confirmării de către Conferinţa Generală din octombrie, votul Consiliului Executiv, compus din 58 de ţări, printre care, tot din octombrie, se va număra şi România, a mers către ambasadoarea Bulgariei în Franţa şi, deopotrivă, la UNESCO, Irina Bokova. Au fost iniţial nouă candidaţi din ţări europene, africane, asiatice şi sud-americane. Statutul organizaţiei mondiale nu precizează o regulă de rotaţie. Fapt este că Europa Centrală şi de Est n-a avut până marţi, 22 septembrie, niciun director general. Şi nici vreo doamnă n-a avut acces la a doua funcţie mondială. Din Grupul Ţărilor Arabe, şi ele fără acces până azi, a provenit cel mai puternic contracandidat al Irinei Bokova, ministrul Culturii din Egipt.

Austria a prezentat şi ea o candidatură redutabilă, în persoana fostului comisar de la Bruxelles pentru relaţii internaţionale. După cinci tururi de scrutin, a câştigat candidatul cu cea mai mare experienţă în materie de programe şi activităţi UNESCO. În momentul de faţă, Irina Bokova este unul din cei foarte puţini ambasadori pe lângă UNESCO pe care i-am găsit în post cu trei ani în urmă, când eu însumi mi-am luat în primire postul de la Paris. Problema recentelor alegeri n-a fost doar aceea de a prefera intereselor politice competenţa. Ci şi aceea de a aduce în fruntea celei de a doua organizaţii mondiale ca însemnătate omul potrivit.

Alegerea n-a fost lipsită de dramatism. Înainte chiar de cele cinci tururi de scrutin. Candidatul creditat cu şansele cele mai mari era şi cel mai contestat. Ministru, de două decenii, al Culturii din ţara sa, egipteanul făcuse în câteva rânduri declaraţii cu caracter antisemit. Mai multe personalităţi occidentale protestaseră faţă de aceste declaraţii. Din raţiuni politice, prim-ministrul israelian anunţase că ţara sa nu-i va fa