Au apus vremurile când a fi cioban era un mod de viaţă, când stelele le erau cunună, iar preoţi munţii mari. Transhumanţa nu-şi mai găseşte rostul. Încet-încet, ciobanii sunt izgoniţi din sfera tradiţiei moştenite din tată-n fiu. O meserie deşi bănoasă astăzi se află pe cale de dispariţie.
Mai avem nevoie de tradiţie, mai avem nevoie de ciobani, mai avem nevoie de valorile acestui neam românesc? De noi depinde ca răspunsul să fie unul afirmativ.
Fundu Moldovei, departe de a fi „locul unde se agaţă harta în cui", este o bucată de pământ românesc botezat de apele Moldovei cristaline, cea care străbate frumuseţile generoase ale Obcinelor Bucovinei. Oamenii acestor locuri trăiesc de sute de ani cu aceeaşi simplitate ca odinioară. Merg la biserică să-şi sfinţească bucatele. Aici chiar şi sfinţii îmbracă haine de lumină mai frumoase. Sunt locuri binecuvântate.
În depresiunea formată în lungul Râului Moldova de culmile Obcinii Mestecăniş, mergând pe vechiul Drum al Tătarilor Mestecăniş - Colacu - Orata - Botuşul Mare - Cârlibaba, dai de culmi muntoase, domoale, pe unde puţinii ciobani rămaşi îşi pasc vacile şi oile. Dimitrie Gusti însuşi a ales această zonă printre primele din România pentru cercetările sale ştiinţifice. Locul atrage prin elemente de arhitectură tradiţională şi de civilizaţie a lemnului, prin viaţa păstorească şi prin celelalte ocupaţii, prin costumul popular, obiceiuri, prin diversitate.
Doar aici mai vezi bundiţe cu dihor, veritabilă amprentă bucovineană, dar şi costumul popular duminica, la biserică. Meşteşugul confecţionării bundiţelor este şi el, la fel ca acela al ciobanilor, pe cale de dispariţie, puţini mai fiind aceia care se încumetă să migălească zile întregi la broderia bogată în modele. Anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic a provocat multe pierderi atât umane, cât şi materiale. Abia la 8
